Saturn

Prolog

Pentru ea

Învaţă-mă să dansez printre stele aşa cum doar tu ştii să o faci.

Cuprinde-mi mâna fără teamă şi iubeşte-mă cu toată fiinţa ta. 

Pictează-mi fricile în culori calde, pe care totuşi le urăşti.

Invadează-mi viaţa cu exhuberanţă, dărâmă tot: speranţe, iluzii, trăiri...

Retrăieşte-ţi viaţa prin cuvintele pe care ţi le aşez oarecum timid pe foaia asta mult prea goală. Cer prea mult pentru un om care doar ce ştie a distruge, dar draga mea, aici e vorba despre un dans în doi, un vals pe care amândoi ne-am încumetat să-l transpunem în realitate. Cu ce ne-am ales? Prefer să cred, cu amintiri, cel puţin. Dar cum spuneam, aici nu-i vorba doar depsre mine, ci despre NOI, termen pe care am evitat să-l folosesc în tot acest timp. Mă tem că nu ai să înţelegi intenţiile mele, cum de altfel niciodată nu ai făcut-o. Te-ai pripit, aşa că zidurile s-au crăpat, au fost distruse, prefăcându-se în praf şi cenuşă. Am încercat să reconstruiesc, în schimb, ceva pe care tot aveai să dărâmi. Felicitări, iubito, totul în jurul tău se năruie uşor, precum inima ta vulnerabilă. 

Intenţionam să scriu roamane fără sens, dar am să încerc să rezum totul doar în câteva fraze, pe care ai să le descifrez uşor. N-am să-ţi cer să te întorci, cum nu ţi-am cerut nici să pleci. Nu-ţi cer să ierţi, cu nu ţi-am cerut să râzi cândva. Totul este despre speranţă, viaţă şi poate chiar iubire. E ca o seară de decembrie, o seară caldă de decembrie, ca cele în care te priveam fără să înţeleg măcar de ce continui să rămâi când toţi ceilalţi se forţează să plece, e ca un loc în care tu continui să-ţi petreci zilele, ca un cadou pe care nu aveam în plan să ţi-l dăruiesc. Totul e despre zâmbete timide şi mâini calde. 

Îmi imaginez acorduri line de chitară pe fundal, poate chiar şi un pian, undeva în colţ. Totul pare oarecum aranjat, iar tu zâmbeşti, da, draga mea, zâmbeşti. Un zâmbet sincer, surprinzător, cald. Îmi imaginez că zâmbeşti când citeşti asta, poate pentru că prefer să cred că lucrurile s-au schimbat pentru tine. E doar una din nopţile în care mă apucă nostalgia, una din nopţile când privesc către nicăieri şi îţi văd chipul printre miile de stele ce-mi împânzesc sufletul. Nelinişte, înfrângere, teamă. Mâinile tale încă se joacă timid în părul meu, în timp ce eu îţi mângâi coapsele plin, provocându-ţi un uşor tremur. Dacă cineva m-ar pune vreodată să aleg un moment pe care să îl repet la nesfârşit l-aş alege pe cel în care mi-am pierdut sufletul în maşina aia, odată ce am adormit în braţele tale. Nu ştiu cât de mult ai aprecia asta, dar aş putea spune că păstrez asta ca pe una dintre memoriile mele de bază. Erai atât de furioasă şi totuşi atât de frumoasă. Poate că mi-au trebuit ani ca să înţeleg de ce am fost eu cel pentru care ţi-ai fi năruit întreg Universul. 

Degetele mele încă trasează liniile imaginare ale trupului tău, ale imperfecţiunilor tale spectaculoase. Încă îmi pierd raţiunea inspirând parfumul de lavandă, imprimat în pielea mea încă de ziua când uşile s-au închis în urma ta. Ai avut dreptate, femeie! Sper că asta o să-ţi ofere din plin satisfacţie; realitatea e crudă, iar atunci când am ajuns să înţeleg asta, m-am trezit cu mâinile pline de noroi şi pietre ce-mi înjunghiau trupul. Îmi ţineam răsuflarea pe una dintre cele mai mari stânci ale nesiguranţei, şi dintre toate, vorbele tale mi-au oferit aripi. Am căzut, am murit, am reînviat, de cel puţin douăzeci de ori până ce m-am decis să-ţi scriu. Sunt gelos pe felul în care reuşeşti să te exprimi, pe modul în care obişnuiai să-mi scrii, pe cuvintele tale frumoase ce îmi răsună încă în urechi. Am totul păstrat în cutii mari din sufletul meu. Retrăiesc zilnic fiecare amintire, fiecare zâmbet, fiecare atingere, mă simt gol printre oamenii ce mă privesc cu o oarecare neîncredere.  Mă privesc chiar şi eu ciudat, ca pe un străin mult prea schimbat, ca pe un om pe care îl vezi întâmplător pe stradă şi ai să îi reproşezi o mulţime de lucruri fără sens: "De ce barba ta e atât de neîngrijită? De ce ai slăbit atât de mult? De ce te porţi atât de ciudat?" De ce?... De ce?... De ce?

De ce încă pretinzi că iubeşti un om care te-a părăsit, care a lăsat în urmă un întreg uragan de nesiguranţă şi confuzii?!

De ce numele ei stă aşezat pe pielea ta printre toate acele desene?

De ce încă aştepţi?

De ce încă mai aştept chiar şi după atâta timp? Pentru a-mi recâştiga întregul. 

-Alexander.