Prefaţă
- Iar n-ai prins-o, Grace! strigă Izzie, care se afla la celălalt capăt al cercului, parcă exasperată că nu puteam să prind o minge, în timp ce ei o prindeau şi o aruncau cu cea mai mare uşurinţă.
- Pfff, de ce nu poate pur şi simplu să...
Dar Sebastian se opri. Pur şi simplu. Poate pentru că toţi - mai puţin eu, Helena, Leo şi Karl - se uitau la el cu o privire tăioasă, cu maxilarul încleştat, gata să sară imediat la gura acestuia dacă îşi continua fraza.
Aşa se întâmpla mereu, Doamne! Nu mai puteam să suport aşa ceva mult timp. Erau foarte secretoşi. Secretoşi faţă de noi, Karl, Leo, eu şi Helena, cei mici. Eram mai mici decât ei cu un an, poate aproape doi. Dar ei se credeau de o mie de ori mai mari. Mereu au avut ceva de ascuns. Noi nu ştiam nimic. Tăceam din gură si înduram, spunându-ne "Lasă, măi, e doar o coincidenţă, n-au nimic de ascuns" - deşi nu credeam nimic din vorbele acestea.
Odată mi-am făcut curaj să întreb de ce se comportă aşa, dar Pauline mi-a răspuns cu aroganţă că este pentru binele nostru, mai degrabă interesată de unghiile ei lungi şi roşii, decât de mine. Mda. Cum să nu. Atunci de ce mereu când eram noi prin preajmă parcă nu puteau să se simtă în largul lor? Parcă vrând să se elibereze, dar neputând, bineînteles din cauza noastră. Ce le păsa lor de binele nostru? Dacă ne-ar vrea binele nu ne-ar mai trata ca pe nişte specimene mici.
De ce noi nu puteam să facem "scheme" cu mingea ca ei? Când mingea cădea in mâinile lor, parcă îi asculta pe fiecare în parte. Era ceva bizar, dar am bănuit că noi - fiind mai mici - nu ştiam să ţinem mingea cum trebuie, sau ceva de genul. Prostii şi numai prostii. De abia aşteptam să împlinesc peste o săptămână vârsta de cincisprezece ani. Trebuie să vă mărturisesc că am observat că mereu când unul dintre noi împlineşte cincisprezece ani, cei mari nu mai se comportă aşa ciudat cu el. Ei incep să-l includă pe respectivul în planurile lor şi tot aşa. Exact aşa a fost şi cu Izzie, care a împlinit cincisprezece ani acum o lună. Cu o zi înainte de ziua ei era la fel ca mine, exclusă din grupul celor mari, iar în ziua aniversării ei, ea a devenit aproape la fel ca ei. Zic “aproape” pentru că încă mai avea timp si de mine. Totuşi, nu a mai fost la fel. Dar speram că voi intra şi eu în grupul lor peste o săptămână.
Exact la timp înainte să înceapă o ceartă urâtă, d-na Floris ieşi pe uşa mare şi arcuită de lemn din spate a conacului cu un zâmbet larg, ce ne făcu pe toţi să ne uşurăm. Asta nu era ceva neobişnuit. Ea mereu avea acel ceva special, de a ne face sa ne simţim bine, de a ne simţi ca acasă. Îi priveam cu mândrie ochii de un căprui intens ce emanau ani lungi de viaţă şi înţelepciune, din cauza ridurilor prezente în jurul acestora, părul şaten până la umeri, cărunt pe ici pe colo, faţa ascuţită şi mă întrebam cum de a rezistat atâta timp cu noi prin preajmă.
- Haideţi să mâncăm! ne anunţă ea. Cine e ultimul îi duce de mâncare lui Bruno! adăugă, scoţând capul de după uşă, văzând că nu vine nimeni în fugă după ea.
Imediat ne-am schimbat priviri "magice" - aşa cum le ziceam noi, pentru că ne înţelegeam numai uitându-ne unul în ochii celuilalt. Fetele rânjeau răutăcioase, în timp ce băieţii mustăceau nerăbdători.
- Start! strigă cât de tare putu Darien.
Am luat-o la fugă cât de tare am putut spre conac, iarba de sub picioarele noastre scârţâind ameninţător. Eram precum nişte feline care alergau după prada cea preţioasă. Parcă eram într-o cursă pe viaţă şi pe moarte. De abia dacă rezistam tentaţiei de a îmbrânci sau a împinge pe oricine mi-o lua înainte. Trebuia să ajung măcar printre primii de data asta. Nu puteam să fiu chiar eu ultima. Nu voiam să merg singură la Bruno, după visul ce-l avusesem ieri-seară.
Oh, cel mai mare prăpăd a fost când ne-am descălţat. Ne-am oprit toţi la holul de la intrarea din spate, fiecare scoţându-şi pantofii din picioare şi aruncându-i cât mai repede pe unde apucau. Eu cred că îi dădusem cu unul dintre balerinii mei în cap Oliviei - ea fiind cea mai scundă dintre noi. S-a uitat ca la o Babă Cloanţă la mine şi eu am murmurat un scuze rapid. Ei bine, o să mă ierte ea. În acel moment nu conta ce ne făceam unul altuia; în aceste momente voiam doar să ajungem să stăm pe unul dintre scaunele acelea minunate şi tapiţate din jurul mesei dreptunghice din bucătărie.
Deci, după ce am făcut praf tot ce mi-a stat în cale, am ajuns pe ceva moale şi liniştitor. Da, un scaun! Şi eram printre ultimii care au sosit. Iar ultimul...
- Karl. Tu... oh, şi deja s-a înserat. Sper să nu te "superi", dar nu o să te las singur să te duci la Bruno. Se va duce Sebastian, zise d-na Floris aşezându-se şi ea la masă.
Karl zâmbi mulţumit, ca şi cum el ar fi fost de fapt primul care a ajuns la masă, nu ultimul. Cei mari s-au strâmbat şi şi-au dat ochii peste cap. Ehee, era şi o parte bună în a fi mai mic. D-na Floris mereu era mai îngrijorată pentru noi şi îi punea pe cei mari să facă câteodată treaba.
Cred că v-aţi prins. Eram un grup de adolescenţi zăpăciţi care locuiau într-un conac vechi, dar drăguţ, d-na Floris având grijă de fiecare în parte. Câteodată mă întrebam cum de reuşise să ne crească, pentru că niciunul dintre noi nu îşi aminteşte să fi avut vreodată vreo mamă, vreun tată sau nişte fraţi. Aşa că... asta era familia mea: Izzie, Helena, Sebastian, Darien, Olivia, Pauline, Leo, Karl, doamna Floris şi micuţul dalmaţian Bruno. Locuisem cu ei de când mă ştiu.
Când eram mică, chiar credeam că d-na Floris era mama mea - de fapt a noastră, a tuturor. Dar când am crescut, ne-a spus că ea ne adoptase, dar că asta nu va schimba relaţiile dintre noi. Am sperat că aşa va fi, şi într-un fel aşa a fost. Chiar dacă cei mari făceau diferenţe, eram fraţi până la moarte. Erau unele momente în care chiar simţeam că suntem un întreg.
Dar... eram... oarbă.
Parcă era ceva ce-mi scăpa mereu.
Ceva ce era foarte important.
