Lost Souls (girlxgirl)

Capitolul 1.

Am ieşit din casă şi m-am îndreptat spre staţia de autobuz, unde aveam să mă întâlnesc cu prietenul meu cel mai bun. Mi-am scos o ţigară, am aprins-o, am tras adânc în piept, am lăsat să iasă fumul afară. Am continuat până când am ajuns în apropierea staţiei, iar apoi am aruncat-o; lui Alex nu îi place când fumez.

Ca de obicei, am ajuns prima, aşa că l-am sunat pe Alex şi am vorbit la telefon până a ajuns în dreptul meu; tot un obicei de-al nostru. Ne-am îmbrăţişat, după care ne-am îndreptat spre mall. Aveam nevoie de haine noi. Amândoi.

După câteva ore de umblat prin magazine, ne-am hotărât să mergem la KFC. La o masă de acolo, Alex a zărit pe cineva cunoscut, aşa că s-a oprit să vorbească cu ea. Stăteam plictisită lângă el, fiind pe jumătate atentă la conversaţia lor, când am observant o expresie ciudată pe chipul fetei cu care vorbea Alex.

-A da! Ea e Raluca. Alex – Raluca, Raluca – Alex... apoi s-a uitat curioasă spre mine, deoarece nu-mi ştia numele. Nici nu observasem fata de lângă ea. Nu există cuvinte s-o descriu. Am rămas blocată la vederea ei. Atât de frumoasă şi de.. inocentă. Mi-am revenit repede totuşi.

-Cara. Mă cheamă Cara.

Fata mi-a zâmbit, după care a continuat.

-Cara – Raluca, Raluca – Cara. Eu sunt Bianca. a afişat alt zâmbet, dar atenţia mea era direcţionată către Raluca, ce avea un zâmbet timid. I-am zâmbit înapoi.

Alex a mai schimbat câteva vorbe cu Raluca, în timp ce eu aşteptam plictisită lângă el. Nu-mi place să aştept. La un moment dat, l-am ciupit. A înţeles ce voiam de la viaţa lui, şi-a luat rămas bun, şi ne-am continuat drumul către mâncare. Ah. Mâncare.

-Chiar era necesar să faci asta? m-a întrebat Alex, odată ajunşi la o distanţă considerabilă faţă de fete.

-Yup.

-Ai văzut ce frumoasă e tipa aia, Raluca? Crezi că am şanse? s-a uitat la mine, văzându-se în ochii lui că speră ca răspunsul meu să fie afirmativ.

-Nup.

-De ce? O vrei tu? oh Doamne, începem din nou.

-Sigur, asta era. i-am răspuns, încercând să par dezinteresată, sperând că va lăsa baltă subiectul.

-Ştiu că eşti lesbiană, Cara. mi-a spus, rânjind.

-Recunosc, sunt lesbiană. Şi te plac.

-Mă faci fată? şi-a pus mâna pe piept, vrând să pară afectat.

-Nu ştiu, tu ce zici? i-am răspuns, plictisindu-mă deja de discuţia asta. Aşa e mereu. Nu vorbim niciodată despre lucruri serioase, tot timpul vorbim doar despre aiureli. Nu suntem conectaţi la nivel emoţional, tot ceea ce facem e să râdem şi să pierdem timpul împreună.

-Urât din partea ta, urât! a ridicat vocea, reuşind să atragă atenţia oamenilor ce treceau pe lângă noi.

-Ţi-ai cerut-o. i-am răspuns sec.

Ne-am luat mâncarea, după care ne-am aşezat la o masă şi am mâncat în linişte, ca de obicei. Tot ceea ce am făcut până acum am mai făcut de alte zeci de ori, exact în aceeaşi ordine. Mereu e la fel, nimic nu e nou. Niciodată nu vorbim despre lucruri personale. Tocmai de aceea nu ştie că de fapt eu chiar sunt lesbiană. Adică nu sunt sigură ce sunt, dar ştiu sigur că-mi plac fetele. Am ştiut-o de la o vârstă fragedă. La 10 ani am fost atrasă de prima fată, iar timp de un an am crezut că ţin la ea mult doar ca la o prietenă. Apoi sora mea mi-a mărturisit că e îndrăgostită de una dintre prietenele ei, şi asta mi-a cam deschis ochii.

Oricum, după ce am terminat de mâncat, ne-am îndreptat către casa mea. Eram singură toată seara.