Two Angels || Pauza ||

Capitolul 1

Yukia's P.O.V

- Hana, ai terminat? îmi întreb sora in timp ce-mi duc mana dreapta spre frunte si o masez usor. Capul meu parca exploda.

- Mai am puțin! îmi răspunde şi continuă să-și împacheteze lucrurile.

Sunt sigură că nu ne-ar fi luat atât de mult timp dacă nu ar fi lăsat totul pe ultima sută de metrii, aşa cum face mereu.
M-am decis s-o las să termine şi am coborât scările.

- Tată, mai avem puțin, îi spun încet sperând să nu se enerveze.

Tata nu a fost niciodată o fire liniştită, de fapt, a renunțat să mai fie după ce mama ne-a părasit. Întotdeauna am considerat-o modelul meu în viaţă, dar nu mi-aș fi imaginat niciodată ca o sa plece lăsând doar un amarât de bileţel pe care sa scrie că îi va fi dor de noi.
După ce mama a plecat, tatăl nostru s-a îndepărtat puțin câte puțin de noi. Spunea că este mai bine să trăim singure decât cu cineva care nu se descurcă deloc în rolul de tată. Am încercat să-i explicăm că nu este adevărat, dar foarte greu. Când i se pune o idee în cap, acolo rămâne și nimeni nu o mai poate scoate.

În cele din urmă am decis că o excursie in familie ne-ar putea apropia, nu la fel cum eram inainte, dar macar sa-i simtim prezenta alaturi de noi, sa petrecem mai mult timp impreuna. El e mereu ocupat cu munca, nu prea gasesti timp liber pentru o activitate impreuna sau macar o discutie.

Astăzi vom traversa Japonia si ne vom îndrepta spre Marea Britanie cu avionul particular al tatei. Ma bucur ca in sfarsit are putin timp si pentru noi. Sora mea, care e cu un an mai mare ca mine, iubeste să viziteze locuri noi, iar de câte ori pleacă undeva, mă ia cu ea. De multe ori aș prefera să stau în casă și să ascult muzică toată ziua decât să vizitez nu știu ce punctuleț de pe hartă.

- Sunt gata! strigă Hana coborând scările. În mâini ținea 3 geamantane. Puteam să jur că avea doar unul când am ieșit din cameră.

- Știi că plecăm doar o săptămână, nu-i așa? o întreb amuzata.

- Niciodată nu ştii ce se poate întâmpla. Mi-a zambit usor. Era cea mai entuziasmata dintre noi.

Sora mea este o fire puțin cam timidă cu ceilalți, dar cu mine se poarta absolut normal. Este mult mai sociabilă decât mine și pot spune că este și mai frumoasă. Eu întotdeauna am fost mai retrasă.

- Sunteți gata? Putem pleca? ne întreabă tata punându-și pălăria lui vesnica neagra pe cap.

- Da, suntem gata, îi răspund și ies pe ușă.

- Intrați în mașină și așteptați-mă acolo. Vin şi eu într-un minut.

- Bine, îi spun în timp ce mă reped catre portbagajul maşinii pentru a depozita toate bagajele.

- Crezi că îi va face bine tatei această vacanță? mă întreabă Hana puțin îngrijorată. Am intrat amândouă în maşină, tot cheful parca disparand.

- Sincer, nu prea știu, să sperăm că da, îi răspund și încerc să schițez un zâmbet.

Cred că este doar îngrijorat în legătură cu cea mai adâncă prăpastie din lume, Jin. Nu mulți se încumetă să o traverseze, dar este drumul cel mai scurt până in Marea Britanie.

Sunetul portierei îmi întrerupe gândurile, tata intrând în mașină.

...

Traficul din Tokyo a fost infernal. Întotdeauna mi-am dorit să locuim într-un orașel mai micuț unde drumul spre liceu să nu ne ia două ore când e doar la 6 km distanță.

Afară deja s-a intunecat si a inceput sa ploua. Tunetele faceau geamurile masinii sa vibreze, iar fulgerele ce despicau cerul in doua luminau intregul drum.

- Tată, unde iți lași mașina? îl întreb văzând că a lăsat-o în spatele avionului.

- După ce ne duce pe noi, Kin se va întoarce și ne-o va aduce acasă. Acum haide, ieşiţi şi alergaţi spre avion pentru ca nu avem umbrele.

Iesim din masina si ne indreptam spre avion, tata fiind cu mult in urma carand bagajele.

Atmosfera era dominanta de sunetul înfundat al stropilor de ploaie. Erau reci ceea ce m-a facut sa ma incrunt. Sper ca vremea nu este la fel in Marea Britanie.

Am intrat, iar eu si Hana ne-am dus la locurile noastre obişnuite. Am cotrobait prin bagajul meu cu scopul de a gasi tableta. Trebuie sa fac ceva pana ajungem acolo. Dupa ce am gasit-o, m-am asezat si am tras aer in piept. Desi am calatorit cu avionul de atatea ori incat il pot numi "a doua casa", inca imi este putin frica.

Dupa o ora in care am ascultat numai muzica rock, m-am decis sa-mi pregatesc ceva de mancare.

- Hana, vrei sa-ti aduc ceva? o întreb, ridicandu-ma de pe scaun.

- Stai, vin si eu cu tine, m-am plictisit aici.

Mergem impreuna in bucataria avionului si pregatim 4 sandwich-uri pentru toti. Si Kin merita sa manance, mereu ne-a fost la datorie indiferent de situatie. Îl consider un model demn de urmat.

- As vrea sa vad ce face tata, nu ma prea incanta faptul ca nu sta langa noi.

- Du-te si vezi ! Pregatesc eu sandwich-urile. îi răspund în timp ce scot painea din dulap.

- Ok, îmi raspunde şi iese din bucatarie.

Hana's P.O.V

Paseam linistita pana cand un sunet mi-a inundat timpanul. Eram mai speriata ca niciodata, nu stiam ce s-a intamplat si ce urma sa se intample. Am ramas intepenita pana cand sora mea si-a facut aparitia. M-a tras imediat spre locurile noastre, ne-am pus centura, dar amandoua eram la fel de confuze. Un nou val de groaza s-a izbit de trupul meu in momentul in care am privit fereastra. Avionul se prabusea.

Nu ma asteptam sa ajungem intr-o situatie ca asta. Mi-am luat sora de mana, iar tata a venit rapid pe scaunul din fata noastra.

- Un fulger puternic a lovit avionul, nu mai putem face nimic..

Tata doar se uita pe fereastra. Parea foarte calm. O priveam speriata pe Yukia care era gata sa sara in orice moment de pe scaun, furia se putea zari de la departare.

- Nu ai nimic sa ne spui? Astea sunt ultimele tale cuvinte? îl întreabă cu o voce joasa si dura.

- Nu ar trebui sa vorbesti pe acest ton cu mine! a tipat la ea.

- E prea tarziu sa fi autoritar acum, nu crezi? Am aparat-o pe sora mea uitandu-ma in gol. Nu voiam sa ma uit la el, nu avea nici un rost. In toti acesti ani nu a fost in stare nici macar sa ne intrebe daca suntem bine.

Mai avea putin si plangea. Nu stiu daca pentru faptul ca ii pare rau sau pentru ca urma sa moara.
Suntem din ce in ce mai aproape de prapastia Jin, a fost o idee cu adevarat proasta sa o luam pe scurtatura. Din nou, avem pentru ce sa-i multumim tatalui.

Îi aud glasul Yukiei, şoptea ceva, era rugaciunea. Îşi spunea veşnica rugaciune cu speranta că totul va fi bine. Nu cred ca si-a dat seama ca nu mai are rost, urma sa ne prabusim.

O lacrimă involuntara a curs de-a lungul fetei mele. Mi-am strans sora puternic in brate asteptand momentul. Nu voiam sa se termine asa, nu acum.

- Te iubesc! Îmi spune suspinând.

- Şi eu te iubesc!