Stars Symphony [ Luke Hemmings ]

Capitolul 1

La fel cum Beethoven obișnuia să spună : " Fiecare obstacol depășit adaugă fericire la fericirea mea ."
Se pare că ăsta e un nou obstacol în viața mea : să fiu aici, în Philadelphia. Am ajuns acasă la ora 21:00. E o casă pe care tata a cumpărat-o acum două luni de la cineva care tocmai s-a mutat în Virginia. Nu am avut timp să fac turul ei, dar camera asta, singura care am vazut-o, de altfel, pare în regula. Nu e mare, poate doar cu doi metri decât cea veche, dar mobilierul pare nou, chiar neatins de vreo mână omenească sau de vreun fir de praf.
Primul lucru care îl fac e să-mi scot mica bibliotecă din rucsac. Nu sunt acestea toate cărtile pe care le-am citit, multe din cele citite au fost împrumutate și returnate. Acestea sunt cumpărate de mine, din banii pe care i-am castigat la diferite concursuri de literatură. Da, probabil sunt un șoarece de biblioteca, dar dacă cineva îmi ia o carte, va trebui să mă transform în șobolan. M-am atașat de cărți acum mulți ani când am realizat câtă liniște găsesc, de fapt, în ele, așa că da, înseamnă mult pentru mine. Să nu uit de muzicaă, cea clasică mă liniștește într-un fel în care nimeni nu poate. Mă atinge acolo unde mâinile nu pot. Doar inchide ochii atunci când asculți Anotimpurile lui Vivaldi și vezi în ce tărâmuri te poate duce mintea pe o muzică așa melodioasă.
Am ochii închisi în timp ce îmi imaginez un tărâm, la fel cum îmi imaginez și muzica. Ce am fi noi dacă muzica nu ar exista ?
Muzica e un lucru fără de care nu aș putea trăi. Respir prin ea. Oriunde.
Îmi dă aripi să zbor, mă răscolește sau mă înalță pe cele mai înalte culmi. Mă face să plâng sau să mă zbengui. Mă pansează sau îmi dă putere, mă face să vibrez sau să văd lumea cu alți ochi. E drogul sufletului meu. Îmi străpunge inima ca o săgeată ascuțită, pe care o face să râdă, să chicotească, sau să suspine.
Deschid ochii si îmi așez cărțile pe biroul din lemn, în timp ce realizez că am nevoie de o baie.

" Mamăă ! Poti să-mi spui unde e baia ? " - strig sperând să mă audă de oriunde este.

" Cobori scările, e pe partea dreaptă." - strigă înapoi repede.

Cobor prima treaptă și un scârțâit scurt se aude sub talpa mea. Ultima treaptă e coborâtă și o ușă maro îmi sare în ochi. O deschid și sunt mulțumită că nu a durat prea mult până să o găsesc. E micuță. O cadă, chiuvetă, toaleta, un dulap și rafturi cu cuiere. Nu pot să nu observ unul din șampoanele mele pe raft, bănuiesc că mama l-a adus aici.
Dau drumul la apă și îmi dau seama că sună ca o melodie ce răsună peste văi. E atat de liniștitor sunetul apei. Îmi dau jos bluza, la fel și blugii cu lenjeria și mă bag în cadă, la început scrâncesc din cauza căldurii. Îmi întind picioarele și mă scufund până la gât în apă, observând cum șuvițe din părul meu blond plutesc aievea pe lângă corp. Îmi închid ochii și ma simt ușurată. Mereu am fost atrasă de apă, un fel de legătură pură. Felul în care te alină și te adoarme îl iubesc.
Închid ochii și mă alin cu puterea apei asupra minții. Am nevoie de asta. Mâine încep ceva nou. Am nevoie de toată puterea, atât psihică, cât și fizică. Am nevoie să mă linistesc.
Încep să îmi frec pielea cu mâinile și sincer, realizez că nu-mi stă gândul la asta. Nici măcar nu știu la ce. Sunt niște momente în care chiar nu știu ce se petrece. După ce termin, apuc un prosop alb din cuierul de lângă mine și mi-l înfașor în jurul corpului. Că tot vorbeam despre ceea ce am nevoie...un somn. Am nevoie de un somn. Urc din nou scările și mă îmbrac rapid în pijamalele care le-am primit cadou Craciunul trecut de la mama. Mă simt mai bine acum, după baie, dar tot obosită sunt.

" Hei, ești bine ? " Mă întreabă mama când intră pe ușă.

" Da,da. Sunt bine, doar puțin obosită. " Îi raspund.

" E din cauza drumului lung. Mâine dimineață o să fi din nou în formă. Apropo, pune alarma în seara asta, mâine la 8 trebuie să plecăm..." Spune zâmbind. Nu se mai termină ?

" La noua mea școală, știu. " - îi spun lăsând privirea în jos. Nu am nici cea mai vagă idee despre ce va fi mâine, știu doar că trebuie să suport acest "nu știu " un an. Atât.

" Vei fii bine. Somn ușor, Mia. " - Închide ușa în urma ei după ce mă mângaie pe obrazul stâng

" Noapte bună " - Aproape îi strig.

Mă întorc rapid și mă trântesc în patul moale cu fața în cele 4 perne. E atât de bine când te întinzi în pat după o zi lungă, pur și simplu ai impresia că ai dormit 3000 de ani într-un coșciug prăfuit și inconfortabil, apoi ai înviat doar ca să ai parte de puțin somn adevărat. Ciudată asemănare, dar chiar așa se simte. În cazul meu, coșciugul cel vechi a fost trenul cel nou.

***
" Mia, încă nu te-ai trezit ? Credeam ca ești și îmbrăcată. Ți-am zis să-ți pui alarma să sune, e 7:10, grăbește-te, vei mânca pe drum ceva. " - Îmi deschid brusc ochii și aud ușa trântindu-se atunci când mama iese din cameră. M-am decis că nu sunt fan al primelor zile de scoală. Mă ridic din pat și îmi întind mâinile deasupra capului si scot un căscat care mă mai trezește puțin. Nu mi-am despachetat toate lucrurile așa că au mai rămas în valiza din colțul camerei. O deschid si îmi bâjbâi cam pe nevăzute hainele până când mă hotărăsc serios să-mi deschid ochii larg. Iau o pereche de blugi negri și un tricou negru simplu. Mă schimb repede și alerg jos pe scări către baie. Pun un moț de pastă de dinți pe periuță și încep să îmi frec dinții. Mă privesc în oglindă între timp și văd niște ochi obosiți sub niște cearcăne nu prea evidente. Părul mi-e ciufulit din cauză ca nu l-am pieptănat aseară după baie și buzele îmi sunt albicioase și puțin crăpate. Mă aplec peste chiuvetă și dau jos din gură toată pasta, pornesc jetul de apă și mă clătesc dând și pe fața somnoroasă. Iau peria și dau peste părul blond ascunzând câteva fire care nu stăteau la locul lor. Ca un ultim retuș, îmi dau cu puțin gloss pentru a nu se observa crăpăturile. Mă uit în oglindă la final și am atâtea emoții care cred ca de fapt nu sunt emoții ci altceva, sentimente pe care nu le pot pune într-o anumită ordine, cărora nu le pot da un nume concret. Urc scările până in cameră și îmi iau pe mine geaca maro din piele, mă încalț cu ghetele negre și îmi iau rucsacul în spate în care am băgat o carte de a lui Jane Austin si una de a lui Nicholas Sparks.

" Haide, Mia. Ce îți ia atât ? "-alerg pe scări și ei deja mă așteaptă. Mă opresc din alergat și merg mai încet, de fapt cred că doar mi se pare că totul merge cu încetinitorul, dar acum mă gândesc doar la faptul ca de azi, totul se va schimba. Nimic nu va mai fi la fel. Ajung lângă iei și tata iese primul pe ușă scoțând din buzunarul gecii cheia camionetei albe ce a lăsat-o aici acum două luni când a venit să vadă casa. Mama și tata se urcă în față, lăsându-ma pe mine în spate. Mi-am scos telefonul împreună cu căștile și am dat drumul muzicii ascultându-l pe Bach cum îmi străpunge sufletul. Am dat cu mâna pe geamul ușor aburit și atunci a fost prima dată când am vazut casa pe dinafară. Aseară era întuneric și nu am putut. E albă cu acoperișul maro, o terasă lungă cu balcon alb și pe pervazul geamurilor maro se află câte un ghiveci cu flori colorate care atârnă cam 30 de cm în josul peretelui. Tata bagă cheia în contact și imediat aud motorul vechii camionete care începe să se miște cu 80/h din cauza grijilor ca aș putea întârzia.
Tata iși îndreaptă oglinda spre mine și mă privește timp de 3 secunde.

" Succes azi. Vezi ce faci și ai grijă să te descurci la tot ce vei fi întrebată. "- Spune dupa ce au trecut cele 3 secunde. Mă prefac că nu îl aud.

" S-a înteles, Mia ? " - continuă mama ceea ce probabil a vrut să spună tata.
Nu le răspund, ci doar continui să mă uit pe geam ascultându-l pe Bach. Le aud pe fundal oftatul zgomotos la tăcerea mea.