I'll carry you (Union J/George Shelley FanFiction)

Capitolul 1

- Nu pot sa cred ca a facut asa ceva! strigam cat ma tineau plamanii, in timp ce imi vedeam de drum in josul strazii. Dupa tot acest timp, asta e singurul lucru pe care mi-l poate spune? am continuat, aruncandu-mi neglijent mainile in aer.

- Kay, stai mai usor! am auzit glasul sacadat al Amaliei in urma mea si abia atunci am realizat cat de rapid mergeam. Ea practic alerga ca sa tina pasul cu mine.

Oops.

M-am oprit pentru cateva secunde, uitandu-ma inapoi, dupa care am pornit din nou, avand grija sa mai incetinesc ritmul. Respiratia greoaie a Amaliei mi-a dat de inteles ca ma ajunsese din urma.

Sangele imi clocotea puternic in vene, in timp ce in mana dreapta tineam pe cat de strans posibil cureaua gentii. Incet-incet simteam cum mi se formeaza urmele unghiilor in podul palmei, dar nu reuseam sa slabesc stransoarea. Pur si simplu imi era imposibil.

Eram constienta de privirea ingrijorata a prietenei mele cele mai bune fixata asupra mea, asa ca m-am ratoit la ea, privind in continuare insistent inainte:

- Vrei sa te opresti?! a ezitat o secunda, inainte de a-mi raspunde pe un ton usor indoielnic.

- Arati de parca ai putea exploda in orice moment!

- Ei bine, chiar asa este! am ridicat tonul la ea, regretand mai apoi. Era cea mai buna prietena a mea, iar eu nu eram genul de persoana care sa-si piarda cumpatul doar din cauza unei situatii neplacute. Totusi, se pare ca de aceasta data lucrurile au luat-o putin pe aratura. Mi-as dori sa pot uita ce s-a intamplat cu nici mai putin de 15 minute in urma, dar karma nu e de partea mea. Evident.

Gandurile mi-au fost intrerupte deodata de mana Amaliei, care tragea cu putere de-a mea, indicand spre ceva local din apropiere.

- Haide! Mergem si bem o cafea ca sa-ti mai limpezesti mintea! Stiu ca-ti place ideea, nu te uita asa la mine! a continuat, un mic ranjet formandu-se pe fata ei in timp ce ma privea insistent cu ochii ei mari si verzi.

Mi-am ridicat usor sprancele, dandu-i de inteles ca si-a pierdut mintile si ca nu eram in forma pentru asa ceva. Cu toate astea, ea nu a renuntat, tragandu-ma cu usurinta spre cafeneaua despre care pomenise mai devreme. Eram atat de aproape de casa, dar pana la urma am lasat-o in voia ei, gandindu-ma ca n-as ajunge nicaieri daca nu facem cum zice ea.

- Nu fii atat de entuziasmata, am auzit ca au marfa foarte buna aici! mi-a spus Amalia chiar inainte sa intram intr-o cafenea micuta, chiar draguta si eleganta, nu pot spune nu.

M-a condus spre o masa mai izolata, undeva langa geam si ne-am asezat in liniste. M-am abtinut din a spune ceva, indreptandu-mi atentia spre peisajul de afara, cautand ceva inexistent cu privirea. Nu vroiam sa agravez lucrurile, dar stiam ca starea mea de spirit era pornita sa faca fix inversul.

Am auzit niste pasi timizi apropiindu-se de masa noastra, dupa care o voce calda a spart linistea:

- Va pot servi cu ceva?

Am ascultat-o pe Amalia comandandu-si ceva cu un nume pompos, prea pompos ca sa-i dau atentie, insotita de sunetul creionului trecut asupra carnetului de comenzi. Apoi s-a facut liniste.

- Erm... Pot sa-ti aduc ceva? din nou glasul acela melodic. Stiam ca mi se adresa mie, dar nu-mi pasa. Fiind inca intoarsa spre geam, am privit pe furis sticla, studiind reflectia usor neclara a siluetei unui baiat inalt, poate putin mai mare decat noi ca varsta. Ceea ce mi-a atras atentia prima data a fost o claie aparent pufoasa de par maroniu, insotita mai apoi de un zambet cald. Ma privea rabdator, probabil inca asteptand raspunsul meu, dar inainte de a putea face orice, ochii lui s-au miscat, oprindu-se pe sticla si privind direct in ai mei, astfel creand primul nostru contact vizual.

Mi-am mutat rapid privirea, insa nu pot nega. Acei ochi caprui inchisi mi-au ramas imprimati in minte. Efectul pe care l-au avut cand i-au intalnit pe ai mei a fost.. ciudat, intr-un mod pozitiv. M-au calmat.. daca pot spune asa..

Un lucru era sigur.. Erau frumosi.

- E in regula, atat! am auzit deodata vocea Amaliei si puteam spune ca zambea.

- Ok, cafeaua ta va fi gata in aproximativ 5 minute.. a zambit tipul la randul lui, dupa care s-a indepartat de masa noastra.

- Cam tarziu.. am mormait, mai mult pentru mine.

- Ce? m-a intrebat Amalia, usor confuza.

- Nimic.

- Kay, ce e cu tine? Nu te-am mai vazut asa, de... s-a oprit pentru o secunda, gandind profund, dupa care a lasat liber un oftat greoi. Ei bine, de foarte mult timp! a incheiat.

Nu am raspuns. In schimb dorinta de a ajunge acasa devenea din ce in ce mai arzatoare. Tot ce vroiam sa fac era sa ma arunc in patul meu pufos si primitor si sa raman acolo pana eventual prind radacini. Departe de toti si toate. Pentru o secunda nu mi se parea o idee atat de rea. Parca in momentul de fata, nimic nu merita niciun efort. Nu-mi mai venea nici sa vorbesc cu Amy, ceea ce nu e un lucru normal pentru noi.

Am tras adanc aer in piept, inainte de a privi din nou pe fereastra. Chiar atunci inima a inceput sa-mi bata intr-un ritm alert, ochii mi s-au facut ca cepele, iar pumnii imi erau mai stransi ca niciodata. Pe aleea opusa cafenelei mergeau mana-n mana.. ei doi. Cei care mi-au distrus ziua atat de usor. Simteam cum incepeam sa tremur de nervi si chiar atunci am auzit din nou glasul acela cald.

- Aici este cafeaua.. a spus, plasand cu grija o cana mare in fata lui Amy, mai apoi intorcandu-se spre mine.

Din pacate, de aceasta data prezenta lui nu a avut acelasi efect. Imi doream din tot sufletul sa nu mai spuna nimic, doar sa se duca sa-si vada de treaba lui, pentru ca nu eram sigura de ce as fi facut. Spre dezamagirea mea, el a facut fix opusul.

- Hey, te simti bine? Sigur nu vrei sa-ti aduc ceva, poate... a incercat, observandu-mi starea, dar nu aveam de gand sa-l las sa termine. Nu mai puteam sa ma abtin.

- Nu intelegi ca nu-mi trebuie nimic? Lasa-ma-n pace! i-am spus pe un ton rece si destul de ridicat. L-am observat tresarind, clar fiind luat prin surprindere, dar nici nu m-am mai uitat inapoi si am iesit ca o tornada afara din cafenea.

Am fugit acasa si fara ca macar sa-i salut pe ceilalti membrii ai familiei, am fugit direct in camera mea, am incuiat usa dupa mine, m-am trantit pe pat si am inceput sa plang. Nici eu nu stiam exact de ce.. Din cauza furiei? Tradarii? Tristetii? Habar n-am, dar stiu ca nu a trecut mult timp pana sa incep sa alunec lin in bratele somnului si pentru prima data azi, lucrurile pareau oarecum impacate.