Acelasi apartament,aceeasi camera,acelasi tavan. Ori de cate ori aveam nevoie,il sunam.De fiecare data imi raspundea pe un ton bland si de fiecare data imi deschidea usa.Nu conta cat era ceasul,el era acolo,gata pentru mine. Il lasam sa ma sarute,sa ma atinga,cu speranta ca pentru cateva minute durerea va fi inlocuita cu un sentiment placut,care din pacate nu avea sa tina prea mult. Stiam prea bine ce relatie era intre mine si el. Era simplu. Eu traiam o iubire imposibila,el traia o iubire imposibila. Asa am ajuns sa ne consolam reciproc. Continuam sa privesc tavanul,privirile noastre intalnindu-se rar. Ma uitam spre tavan si ma gandeam la toti anii astia in care am tinut in mine. Apoi,brusc,am ajuns aici,in patul asta,ca si cand as fi fost teleportata undeva in viitor.
Am simtit cum s-a oprit. S-a ridicat,sprijinit in brate,inca deasupra mea si se uita la mine,intens. “Haneul,esti absenta”. Puteam simti doza mica de gelozie din vocea lui. “Uneori am impresia ca ma identifici cu el”. A oftat,dupa care s-a asezat pe pat,intorcandu-se cu spatele catre mine. M-am ridicat si eu,acoperindu-ma,si dandu-mi parul pe spate. “Ar trebui sa fii cu el,nu cu mine”,spune intr-un final,vazand ca eu nu spun nimic. Ce puteam spune? Avea dreptate. Mereu ma gandeam la el si nu puteam sa mi-l scot din inima,si nici din cap.Era prezent mereu. Ridicandu-ma din pat,mi-am luat hainele de pe jos si am inceput sa ma imbrac,cu miscari lente si precise. “Stii ca e imposibil”,spun incheindu-mi nasturii de la camasa. Nu se misca,semn ca inca era deranjat,fiindca nu negasem ce tocmai afirmase. “Dar tu? Nu mi-ai spus niciodata despre ea”. M-am asezat langa el si mi-am pus mainile in jurul gatului,lasandu-mi capul pe spatele lui. “Spune-mi despre ea,Sehun”. Nu imi respinsese bratele care acum ii inconjurau talia,ci mi-a luat mainile si le-a sarutat,intorcandu-se spre mine. “Nu conteaza”. Lumina lunii cadea usor pe parul lui castaniu,ciufulit intr-un mod perfect. Daca nu l-as fi iubit pe el,probabil m-as fi indragostit cu usurinta de Sehun,dat fiind ca era un baiat perfect,caruia greu i-ai fi putut gasi imperfectiuni. Pe langa faptul ca arata asa cum arata,era bland si afectuos,daca apucai sa-l cunosti asa cum ajunsesem sa-l cunosc. Putea fi si protector si clar era grijuliu. Ca orice baiat,putea avea si o alta latura,mai intunecata. O vazusem si pe aceea. Le vazusem pe toate. Il puteam citi ca pe o carte deschisa. Ma gadila atunci cand se apropia de gatul meu si respira usor. Vazandu-ma ca rad,se opreste si incepe si el sa rada. “Arati mult mai bine cand zambesti”,am recunoscut. “Si tu”,a continuat,zambind. “Ar trebui sa plec”. Mi-am luat genta si m-am indreptat spre usa. S-a asezat iarasi in pat,zambindu-mi pentru ultima oara,si si-a aranjat perna,culcandu-se. Nu i-am mai spus ce urma sa-i spun de fiecare data, ca o sa-l sun,sau ca ne mai vedem.Stiam amandoi ca acesta era finalul.
Ies din scara blocului si imi aprind o tigara.Cu cat inhalam mai mult fum,cu atat ma simteam mai relaxata si uitam de griji. Mergeam incet si ratacitor pe strazi,sperand ca ma vor duce spre casa. Nu locuiam singura,imi era frica,de aceea am ramas cu parintii mei. Mama m-a lasat sa stau cat am nevoie. Stie ce inseamna sa traiesti singura,fara ajutor,fara sprijin. Toate locurile pe langa care treceam imi aminteau acum de Sehun,aflandu-ma inca in cartierul in care locuieste. Evident,mai aveam sa-l vad un an,fiindca eram colegi de clasa. Sa ai o relatie de genul asta cu un coleg de clasa. Ciudat,nu? Insa stiam ca nu sunt o fata usoara. Sehun era singurul care ma intelegea,si eu eram singura care il intelegea.Stiam prin ce trece,si el,la randul lui,stia cum ma simt eu. Imi amintesc ziua in care ne-am cunoscut de parca ar fi fost ieri. A fost acum trei ani. Atunci eram Haneul cea timida,retrasa,care isi vedea de treaba. Sehun era doar un alt frumusel al liceului. Mereu il urmareau fetele,insa niciodata nu i-am dat atentie,pana intr-o zi cand,nefiind atent,alergand,a intrat in mine,si am cazut amandoi. Cea mai buna idee ce i-a trecut prin cap a fost sa ma dea drept prietena lui,ca sa scape. Zambesc si acum cand imi aduc aminte ce fata au facut “fanele” lui. Aceea a fost ziua in care am primit primul sarut. Unul care la inceput a fost fortat,dar pe parcurs,doar dragut. Realizase ca nu stiu nimic despre asta dupa primele cinci secunde. Apoi,am continuat sa ma dau drept prietena lui ca sa scape,si astfel am devenit prieteni. M-am oprit din a merge in fata trecerii de pietoni.” Iar e rosu”. Am tras ultimul fum din tigara si am aruncat-o firav,din incheietura,jos. Datorita lui sunt ceea ce sunt astazi.O Haneul care are incredere in ea ,in puterile ei,in corpul ei…
