Am păşit hotărâtă pe holurile şcolii . Nu îmi mai păsa de acele priviri ciudate care îmi erau atrbuite . Voiam doar să ajung în laboratorul de chimie, unde aveam oră, să mă pot înghesui din nou într-una dintre bănci, unde nimeni nu mă deranjează şi să încep să scriu, cu spreanţa că mă voi calma .
Toţi colegii erau împrăştiaţi prin laborator, vorbind diverse lucruri . Nu-i cunoşteam pe fiecare în parte şi nici ei nu mă cunoşteau pe mine. Eram chit .
Mi-am aşezat ghiozdanul şi am rămas tăcută în bancă, în timp ce foaia de hârtie mă implora să îi murdăresc liniile fine .
Am început să scriu filmul ce se derula în mintea mea . Eram într-o pădure şi era iarnă , iar trupul meu, îmbrăcat într-o rochie albă, statea printre valurile de zăpadă . Pe piept aveam o rană adâncă ce sângera intens . Auzeam parcă, sunetul acestuia, curgând pe zăpada imaculată . Pic . Pic . Pic . Ca o ploaie de vară. Ciudat, rana nu mă durea. Nu mă mai durea, însă durea amintirea celor care au provocat-o . Erau chipuri familiare. Erau părinţii mei . Au ucis visele mele şi pe mine o dată cu ele .
Atunci când aveam sentimente profunde , în mintea mea se înşiruiau o sumedenie de imagini , care erau menite să-mi arate starea prin care treceam. Unele erau teribile . Toate erau teribile şi se îmbinau într-un film. Nu-mi puteam explica apariţia acestuia, dar el îmi acapara mintea, punea stăpânire peste mine, şi nu mă lăsa să mă mai concentrez la nimic.
- Bună dimineaţa ! spuse o voce care mă scoase din acest film, alb-negru, in care doar, roşul era permis .
Profesoara de chimie, aşeză cu delicateţe catalogul pe catedră . Începu să înşiruie activităţile pe care avea să le facem astăzi. Lucrul în echipă nu mă prea încânta . Lucram mai bine singură . A ales echipe formate din câte doi copii . Când ajunse la numele meu, mai pronunţase încă unul, care era evident al parteneri mele, Gabriela.Nu o cunoteam şi nu mă cunoştea.
O fată se îndreptă spre mine. Avea ochii albaştri, ce arătau frumos, pe pielea ei bronzată . Nu mai auzisem de ea . Nu am vorbit niciodată cu ea . De fapt, nu vorbeam cu nimeni, înafară de profesori . Ei erau singurii cu care vorbeam, care mă ascultau şi care mă aprobau atunci când aveam dreptate . Doar la ore, fata tăcută, vorbea mai mult ca niciodată, spre surprinderea clasei .
Hm, presupun că sunt o adevărată tocilară.Dar am obosit să-mi pese de felul în care sunt.
- Bună ! Sunt Gabriela . Se pare că vom fi partenere . spuse acea fată , întinzându-mi , prietenoasă ,mâna .Zâmbea larg. Lucrul ăsta mă enerva nespus.
I-am strâns mâna şi m-am prezentat la rându-mi .
Am început să facem reacţiile pe care profesoara ni le sugera .Gabriela încerca să intre în vorbă cu mine , dar eu făceam tot posibilul să evit asta .
- Tu nu vorbeşti prea mult , nu ? întrebă ea curioasă , căutându-mi privirea .
- Ăm... Nu chiar . am spus eu .
Ea dădu din cap în semn că înţelesese .
- Şi cum îţi place să te distrezi în timpul liber ? întrebă ea .
Mă întrebam de ce o interesează ceea ce fac. Nu vroiam prieteni,dar totuşi i-am răspuns.
- Îmi place să citesc, să scriu, şi să acult muzică . am spus eu , gândindu-mă ca acest răspuns o va plictisi şi nu va vrea să mă mai cunoască .
-Drăguţ. minţi ea . Şi despre ce scrii ? continuă ea .
Până atunci nimeni nu mai intrebase despre ce scriu. Îmi luă ceva timp să realizez că era o întrebare reală.
