Sub Pielea Profului

Capitolul 4

Kate P.O.V

M-a condus încet până la mașină,și chiar dacă era întuneric,am remarcat că mașina lui era neagră,un Mercedes pisicuță. Mi-a deschis portiera și mi-a spus pe un ton destul de calm:
-Ai grijă la picior!
Cred ca e a zecea oara pe ziua de azi când îmi spune să am grijă...e ok..
A urcat în mașină,dar înainte de a porni,m-a mai privit odată.
Era aproape de miezul nopții,iar noi ne plimbam pe străzi,din păcate direcția era spre casa mea. După o tăcere de câteva minute m-a întrebat:
-Kate,te grăbești acasă?
Ok,ce-i cu întrebarea asta? Ce să-i spun? Cred că e timpul să merg acasă.
-Nu,dar mi-e foame.
Kate,ești idioată! De ce naiba am spus asta?
-Atunci haide să îti cumpăr ceva de mâncare!
A luat-o pe o stradă mai îngustă și a încetinit. Nu cunoșteam L.A,dar era extrem de superb noaptea. Mă uitam pe geam și vedeam magazine,cafenele,era perfect.
-Vrei să mergem la restaurant?
Am căscat ochii uitându-mă mirată la el.
Restaurant? A spus "restaurant"?
-Îmbrăcată așa,în nici un caz!
-O,haide! Nu îmi pasă cum ești îmbrăcată!
Chiar dacă e cel mai drăguț lucru pe care l-am auzit azi,nu pot intra așa acolo.
-Jake,nu! Sunt murdară pe pantaloni. Și mai și șchiopătez! Ce ai zice să mergem la un fast-food? Îmi iau la pachet.
-Ok,cum vrei.
Am ajuns în fața unui fast-food,și înainte de a-i spune ceva,a coborât grăbit din mașină.
După nici 10 minute a apărut cu o pungă uriașă și mi-a pus-o în brațe.
-Jake,nu pot mânca atât! Ești foarte drăguț,dar e prea mult.
-Domnișoară Withmore,cât ați mâncat astăzi?
A ridicat o sprânceană uitându-se la mine cu un zâmbet ciudat. Fără să îi răspund am început să mănânc. Se uita la mine cum înfulec și zâmbea. Îl vedeam cu coada ochiului.
Terminasem de mâncat și porni mașina.
-Unde mergem?
S-a uitat la mine și mi-a spus că nu știe. Zâmbea întruna.
Ne plimbasem o oră prin L.A ,fără să spunem prea multe,doar ne arucam priviri timide urmate de zâmbete. Într-un final,i-am spus pe unde trebuie să o ia pentru a mă duce acasă.
Am ajuns în fața casei mele. Ne uitam unul la altul și nu spuneam nimic. După alte câteva minute de privit,a spart tăcerea.
-Îmi pare rău pentru azi,Kate! Chiar nu voiam să îți fac rău sau să pățești ceva din cauza mea.
A plecat privirea și se uita în gol,parcă așteptând să zic ceva.
-E ok,Jake. Mulțumesc pentru mâncare și pentru îngrijire. Am zâmbit.
-Mi-a părut bine să te cunosc,Kate,dar nu vroiam să te cunosc așa.
-Și mie,Jake..
Am dat să plec,dar,brusc,am simțit o mână puternică care mă strângea de braț. Mă uitam speriată la el când l-am văzut că se uita la mine încruntat.
-Cred că ar trebui să-mi dai numărul tău de telefon. Vreau să mă ții la curent cu piciorul tău.
I-am dat numărul meu de telefon și m-a ajutat să mă dau jos din mașină.
-Sigur te descurci?  Nu mai ai nevoie de nimic?
Cred că aș avea nevoie să te vad...în fiecare zi. Ar fi tratamentul perfect!
-Nu,mulțumesc.
A dat din cap afirmativ și l-am privit cum a urcat în mașină,apoi a plecat...