A plecat. La fel ca și alți părinți a plecat și mama mea în străinătate pentru "binele familie".
În urmă cu 10 ani o vedeam pentru ultima oară. A fost o zi urâtă, nu din cauza cerului înnorat ci din pricina suferinței noastre, a mea, a surorii mele și a tatălui, era începutul suferinței. Am refuzat să o ajut să-și facă bagajele, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut și nici pentru că nu aș fi vrut să o ajut ci pur și simplu nu voiam să plece.
Eram micuță, aveam doar 6 ani. Nu înțelegeam prea multe însă știam că mama va pleca și se va întoarce, când nu a știut să-mi spună. S-a urcat într-un autobuz, nu era singura mamă de acolo, semn că mai erau și alți copii care vor rămâne fără mamă și vor crește. Vor crește însă fără a fi cunoscut dragostea maternă.
Prima zi fără ea a fost bine, însă pe zi ce trecea eram tot mai conștientă că întoarcerea mamei va fi una târzie, prea târzie pentru a putea recupera timpul pierdut departe de familie.
După trei luni, când începusem școala, o rugam să se întoarcă. Majoritatea copiilor erau însoțiți de mamele lor însă eu... Eu eram singură, nu chiar singură o aveam pe sora mea lângă mine însă ea era in clasa a doua.
După-amiezele erau cele mai dureroase momente. Întorcându-mă de la școală și văzând că mama tot nu venise acasă așa cum o rugam în fiecare seară începeam sa îmi fac temele singură.
Așteptam ora 10 seara să pot vorbi cu ea.
"-Mamă tu ești?... Eu? Bine, tocmai am terminat de făcut temele.... Da am luat un foarte bine, ca de obicei... Când vii acasă? Astăzi la școală domnul învățător ne-a anunțat că vom avea ședință cu părinții. Doar la mine vine tata, la ceilalți vin mamele lor. Te iubesc mama. " Așa se desfășurau toate convorbirile noastre, ea plângea, eu plângeam...
Timpul a trecut, îmi vedeam mama doar în fotografiile trimise lunar. Deși avea doar 36 de ani fața îi era îmbătrânită de griji, de dor, de muncă. Nu ezitam să îi spun că îmi era dor de ea până am început să mă maturizez. Mă maturizam prea devreme.
Era în clasa a opta. Începusem să vorbesc tot mai puțin și mai rar cu ea. Am rămas la bunica pentru că tata a plecat împreună cu sora mea la mama, în Italia.
"De ce mi-au refuzat dreptul de a fi cu mama? ", mă întrebam mereu. Simțeam că am fost privată de dreptul de a avea o familie aproape însă cine era responsabil de asta ? Cine era de vină pentru toată suferința și frământările mele de ani de zile? Cine îmi refuzase dreptul la fericire?
Am crescut, am învățat să fiu singură, să îmi șterg lacrimile și să mă țin în brațe. Am învățat să nu mai primesc pe nimeni în sufletul meu căci toți pleacă.
Pe 8 martie 2014 a fost ultima dată când i-am spus mamei ce simt. Eram la obișnuita serbare de "Ziua Mamei", pe care o detestam la fel de mult cum detestam și Paștele și Crăciunul și toate sărbătorile de familie. Îmi uram și propria zi de naștere. Aveam emoții căci știam că mama va auzi. Eram îmbrăcată într-o rochiță albă, m-am apropiat de scenă și am început să îmi descui sufletul ca pentru câteva momente să pot spune ceea ce simt, și am început:
"<Mama> a fost primul cuvânt pe care l-am rostit. Mama a fost cu mine în primii mei șase ani din viață. M-a învățat să spun <mulțumesc, cu plăcere >, m-a învățat să respect, să salut politicos <bună ziua >. Mama mi-a oferit o educație frumoasă, a fost cu mine cât a putut apoi a plecat. Acum ea e departe la câteva sute de kilometri însă am siguranța că mama mă iubește și că se vor întoarce acasă să fim din nou o familie normală. Am adormit ani de zile plângând și rugându-mă ca a doua zi mama să fie acasă însă nu a fost așa. Am învățat să fiu singură și să mă bucur de lucrurile mărunte pe care viața mi-le oferă. Cea mai mare împlinire pentru mine este că mi-am putut îndeplini promisiunea făcută către mama, aceea de a învăța pentru a putea avea un post de lucru stabil și decent pentru ca atunci când voi avea și eu o familie să pot să fiu alături de bărbatul meu dar mai ales să fiu alături de copiii mei, să nu sufere și ei ca mine. Mamă te iubesc și știu că vă este greu, știu că ești acolo pentru un trai decent. Te aștept mamă, mi-e dor de tine ".
Toată sala a început să aplaude, vedeam în ochii lor lacrimi, lacrimi care erau zilnic în ochii mei. Doamna dirigintă s-a apropiat de mine și mi-a spus" Te înțeleg ", e cea mai proastă frază pe care o aud mai mereu de la oameni care nici măcar nu îmi știu povestea. Nu ai cum să înțelegi durerea unei fiice care stă fără mama ei de ani de zile. Și nici durerea și grija unei mame plecată în străinătate pentru a le putea asigura copiilor un trai decent, mai bun decât al lor pentru că asta își dorește orice părinte: să-și vadă copiii fericiți și să își depășească condițiile.
Începeam să am tot mai mult nevoie de ea însă nu aveam curajul să îi mai spun că îmi e dor de ea sau să vină acasă. Aveam nevoie de sfaturile mamei însă nu mai aveam putere să îi spun ceva. Începusem să îmi fac tot felul de gânduri, începusem să fac chiar o obsesie din ideea mea prostească că fără mine ar fi fost mai bine. Eram tot mai pesimistă. M-am învinovățit de moartea bunicii mele. Au fost zile de coșmar peste care am trecut cu ajutorul unei persoane care m-a înțeles pentru că și el a stat departe de părinți. Am fost încurajată să vin la unul dintre cele mai bune licee din Iași și asta am și făcut. Încă mă doare când se vorbește despre familie. Am mamă, am tată, am o soră dar nu am avut o familie decât pentru 6 ani.
Căutam scuze să nu mai vorbesc cu mama, o căutam doar când aveam nevoie de bani. Începusem să o învinuiesc de tot ce mi s-a întâmplat însă în sufletul meu am știut dintotdeauna că mama mă iubește și eu o iubesc.
Am fost în vizită la ea. Nu m-am putut bucura că o aveam lângă mine. Căutam să fiu singură dar nu era vina mea, așa mă obișnuisem, să fiu singură. Preferam să citesc sau să ascult muzică decât să stau cu ea. Plângeam că vreau acasă și asta o rănea. Avea o cățelușă cu care își petrecea majoritatea timpului. Eram geloasă. Am început să îi spun altei femei "Mamă" și vedeam cum asta o ucide, îi ucide sufletul însă nu am făcut nimic în acest sens.
Îmi iubesc mama și îi mulțumesc că m-a născut și că mă iubește. Văzând la televizor cazuri în care părinții își abandonau copii de doar câțiva anișori am început să îmi apreciez mama tot mai mult însă ei nu i-am spus-o și poate nici nu o voi face. Mi-e dor de mama și am nevoie de ea. Am nevoie de încurajările ei, de vorbe de alint, de căldură maternă. Am nevoie de mama pentru că e este o parte din viața mea, am nevoie de iubirea ei. Banii nu mă strâng în brațe și nici nu mă ascultă. Da, am învățat să fiu singură, să zâmbesc chiar dacă eram tristă pentru că e mai bine să îmi maschez tristețea decât să dau explicații.
Pentru mine mama este o eroină, și-a sacrificat cei mai frumoși ani din viață pentru viitorul nostru. Pentru mine mama e ca o rază de lumină printre nori. Pentru mine mama reprezintă modelul unei femei puternice. Da, mama e o femeie puternică și o mamă specială. Pentru mine mama e tot universul meu, chiar dacă nu îi spun prea des "Te iubesc" sau "îmi e dor de tine" o iubesc și vreau să fie sănătoasă și să se bucure de succesul meu.
CITEȘTI
Iubire Pentru Mama
Short Story~ Pentru mine mama e tot universul meu, chiar dacă nu îi spun prea des "Te iubesc" sau "îmi e dor de tine" o iubesc și vreau să fie sănătoasă și să se bucure de succesul meu. ~