Memoriile micuței scriitoare | pauză |

- Prolog -

„ Moartea are o mie de uși prin care lasă viața să iasă ”

Dacă acum ceva timp în urmă, m-ar fi întrebat cineva cum o să mor, probabil că aș fi spus că nu m-am gândit încă la asta. Asta până la acel moment...care mi-a schimbat viața radical. 

Dacă m-ai fi întrebat la acel moment cum o să mor, mai mult ca sigur ți-a fi răspuns că o să o fac în următoarele secunde. Probabil că pare bizar ce tot îndrug eu aici, și probabil că o să-ți dai seama la un moment dat atunci când povestea vieții mele o să fie înșirată în zeci de capitole, atunci o să înțelegi.

O să înțelegi cât de mult înseamnă să spui persoanei iubite, cât de mult o iubești, o să înțelegi cât de mult înseamnă să-i spui acel „te iubesc” în fiecare dimineață .

Nu m-am gândit niciodată la cum o să mor, dar dacă ar fi să mor în locul persoanei iubite, ar fi o alegere, pe care cel mai probabil aș accepta-o. 

Micuța scriitoare. Cine credea vreodată că ea se va îndrăgostii? Nimeni! Patetic! Nici nu știa ce e aia dragoste. Simțea, de simțit, simțea ceva, dar nu știa ceva, acel amalgam de sentimente din înăuntrul ei o făcea să pară atât de inocentă și drăgălașă încât era imposibil să nu-i zâmbești. Nu am crezut că mă voi îndrăgostii vreodată, nu de ea, dar începusem să o văd altfel, cu toate că nu-i recunoșteam, nici nu aveam cum. Hmm... și să o fi văzut cât de drăguță era nervoasă, te topeai efectiv. 

Mda, doar unele gânduri ce îmi străbat memoria la gândul că nu o să o mai pot vedea niciodată ... - și să o fi văzut când zâmbește, și ochii aceia sclipitori, acei ochi asemenea seninului ce te făceau să te rupi de realitate când îi vedeai îndurerați - 

Îmi aduc aminte de ea și acum, parcă amintirea ei se plimbă vie prin mintea mea și nu-mi dă pace. Zilele în care amândoi pretindeam că nu simțeam nimic unul pentru altul, dar ne comportam ca doi îndrăgostiți, acele clipe în are timpul stătea în loc în momentul în care privirile noastre se întâlneau. Dar nimic nu se poate compara cu momentele în care compunea. Visa dintotdeauna să devină scriitoare, era cel mai mare vis al ei, dar din păcate nu le-a putut realiza. Îmi compunea poezii pe care mi le spunea atât de suav noaptea, înainte să adorm. Era ciudat, eram atât de apropiați, dar niciodată nu ne-am spus unul altuia „te iubesc” .

Nu am crezut niciodată ca va fi ceva între noi, nu după cum ne-am întâlnit, iar dacă aș fi crezut vreodată că va fi ceva, a fost doar un început al unei simple prietenii. E atât de ușor să transformi prietenia în iubire, îți trebuie doar puțin avânt, si puțină încredere în tine, dar niciodată nu m-aș fi gândit de două ori înainte, deoarece ce iubirea e imposibil să o mai transformi în prietenie. 

Îi găsisem caietele cu ceea ce ea compunea după ce ne despărțisem, rămăsesem uluit de ceea scria, parcă ar fi citit în viitor, parcă era povestea noastră, o poveste ce avea să aibă un sfârșit teribil, cu toate acestea am crezut că e o simplă coincidentă.

Scria des despre mine, scria când era fericită, o inspira ceea ce se întâmpla în jur, vedeam că îi plăcea să facă asta, dar o lăsase mai moale de când se împrietenise cu mine, aproape nu mai scria deloc, și niciodată nu mi-am explicat de ce. 

Aveam să îmi explic mai târziu.

Viața noastră nu era decât o poezie. O poezie cu niște versuri atât de triste uneori, versuri scrise de o micuță scriitoare ce descoperea în secret cum e să iubești, cum e să ții la cineva mai mult decât ții la tine . 

Îmi aduc aminte cum ne-am cunoscut, nu părea să fie atât firavă si sensibilă pe cât era. Eu urcam în tren, iar ea cobora pentru a-si lua ceva, din câte țin eu minte, vroia un caiet special pentru a-și înșira gândurile ei , iar din greșeala îi dădusem toată cafeaua din mână peste schițele ei. Era atât de nervoasa, dar în același timp atât de drăgălașă. Avea o frumusețe aparte. Simțisem atunci ceva ce nu mai simțisem 

altădată.

*** Dacă a fost ceva cu adevărat între ei, dacă a fost dragoste adevărată între ei, numai ei doi ştiu...Acum era prea târziu pentru alte sentimente, totul trecuse. Povestea lor de dragoste era asemenea unor stropi de fericire într-o mare imensă de tristeţe. Numai ei ştiu adevărul. Numai ei știau ce a fost cu adevărat în sufletul lor. ***

Daca ziua de mâine nu ar mai veni, 

Oare ar ştii cat de mult o iubesc?