Memoriile micuței scriitoare | pauză |

Chapter one: Almost Is Never Enough

           Era Iulie. O zi de Iulie specială pentru mine. Era ziua când puteam să-mi iau la revedere de la tot ceea ce mă înconjura aici.

        Îmi pusesem geamantanul micuț de o culoare roșie aprins pe patul plin de hainele abia scoase din șfonier. Îmi îndesam toate hainele în geanta aceea micuţă. Răsuflam ușurată. Îmi era dor de sora mea, de familia mea, de tot ceea ce lăsasem acasă. Cursul acesta mă terminaseră de tot. Un an singură printre străini, ce poate fi mai rău decât asta?

      Terminasem de împachetat toate hainele. Mi-am luat telefonul mobil împreună cu shițele mele sperând să le pot continua pe parcursul traseului înghesuindu-le în genutuța micuță de umăr. Căștile, pixul, carnetul. Tot bifat.

Îmi pusesem geanta pe umăr și luasem geamantanul în mâna. Zâmbeam frenetic. M-am uitat încă odată în urmă simțind cum o lacrimă alunecă ușor pe obraz.

     Ies pe uşă. O încui verificând cu mâna pe clanță și cu privirea în jos şi căștile-n urechi păşesc ușor spre gară.

***

-  Da mamă, și eu abia aștept să te văd. Spune-i lui Caitlyn că o iubesc și că mi-e dor și de ea... și nu uita spune-i tatei că-l pup. Doamne, mi-e atât de dor de voi. Vă iubesc. – îi transmisă Emma prin telefon mamei ei.

-  Ai grijă de tine pui. Și Caitlyn a zis că te iubește. Ne vedem acasă. – replică mama închizând telefonul.

       Am închis telefonul punându-l repede în geantă. Zâmbeam. Aproape îi uitasem vocea cristalină a mamei și cât de frumos suna ea. I-am uitat chipul micuț al surorii mele, i-am uitat îmbrățișarea caldă a tatei, până și de certurile lui îmi este dor. Mi-e dor de tot ce ține de ei. Mi-e dor să-mi țină mama evidența la ora care am ajuns acasă sau să mă cert cu surioara mea pentru haine. Mi-e dor de tot.

Ziua asta este aproape perfectă dar „aproape”, nu e niciodată suficient.

        Pe peronul gării vântul îmi dezaranja jucăuș părul meu, și sunetul trenului de pe şine îmi face inima să bată şi mai tare dând frâu liber emoțiilor. Muzica din căști mă făcea să plutesc într-un dans căruia numai eu îi știam pașii. Un dans în care mă las purtată de vânt până la sfârșitul pământului. Vreau să-mi văd familia, vreau să-mi caut fericirea, liniștea, alinarea. Aproape toate lucrurile pe care trebuia să le știu până acum. Dar aproape nu e suficient. Caut mult mai mult decât atât.

Vreau să cunosc oameni noi. Vreau să evadez din acestă strânsoare, în care fac aproape totul perfect, să păşesc dincolo de perfecțiune. Nu există? Greșit! Întotdeauna a existat.

        Vreau să mă schimb. Să le demonstrez tuturor că, cred în visele mele. Vreau să știe toată lumea de abilitățile mele. Cred! Cred în mine și vreau să-l întâlnesc pe acel cineva care crede în mine. Care crede în ceea ce vreau să devin. Și care crede în persoana de lângă el. Vreau să simt. Vreau să le spun tuturor cine sunt eu. Vreau să-i spun cuiva că am reuşit... Că sunt altă persoană într-un alt loc unul nou, în care fericirea, tristețea, amabilitatea...sunt doar cuvinte. Totul aproape perfect.

Micuța scriitoare avea pentru prima dată încredere în ea.

         Trenul aproape sosise. De fapt chiar sosise. Păşeam încet pe prima scară încercând să-mi ridic cu aproape toată puterea geamantanul. Parcă încercând să oprim timpul...am început să merg spre locul în care aveam să îmi petrec toată călătoria.

***

Privesc prin geamul spart al trenului.

       Era noapte. Secundele parcă deveneau minute iar minutele ore și orele totodată ani. Parcă așteptarea devenea tot mai apăsătoare. Tresăream din când în când la simțirea curentului ce se făcea de la majoritatea geamurilor deschise. Și plictiseala punea ușor-ușor amprenta pe mine. Mi-am scos cu rapiditate schițele din geantă și cu creionul în mâna am apucat a scrie câteva gânduri.