Împotriva Destinului

1.Coșmarul copilăriei.

- Gata, scumpule! Nu mai plânge că altfel plâng și eu. Mami va veni în curând după noi. Așa ne-a promis, îi spun frățiorului meu, Alex, încercând să-l încurajez și să-i ameliorez durerea lipsei de mamă. Dar în zadar, nimic și nimeni nu îți poate lua această durere de pe inimă.
Stau cuibărită în pat cu picioarele la piept, privind poza mamei ce pare lipită de mâna mea. Atunci când Alex doarme este momentul meu oportun să mă descărc și să-i găsesc o mie de motive și scuze mamei pentru decizia luată asupra noastră.
Lipsa mamei noastre ne macină pe amândoi pe dinăuntru, faptul că ne-a lăsat aici, ne-a părăsit aici în acest sanatoriu mă distruge. Sanatoriul este la vreo 50 km distanță de București, nu este departe, dar distanța este măsurată în chip pe metru și pare că nu am ajunge niciodată prea repede aproape de mama. Nu-i înțeleg precis motivul, dar țin să cred că a avut motive întemeiate. Într-o bună zi am să îi cer socoteli pentru toți anii stați închiși în acest loc.

Adorm la fel ca în toate nopțile plângând cu poza ei în mână, sperând că trăiesc doar un vis urât, iar atunci când mă voi trezi voi fi lângă ea, cuibărită la pieptul ei.

- Trezireaaa! Trezireaaa!

Sar din pat speriată atunci când infirmierele urlă pe holuri, dând cu o bâtă în tocurile de la uși. Ne dă startul să ne trezim și să fim gata echipați până la ora 7:30 să luăm micul dejun; bine zis mic, fiindcă abia îți ajungea la o măsea, suficient cât să nu mori de foame: o linguriță de gem, un cubuleț de unt, pâine și o cană de ceai.
După ce-mi termin porția simt nevoia de mai multă mâncare, îndrăznesc să mă ridic de la masă și mă îndrept spre bucătărie.

- Bună dimineața, doamna Mihaela! Mai aveți puțin unt cu gem, vă rog frumos?, întreb cu un nod în gât, fiindcă deja știu răspunsul.

- Mai avem, dar nu de dat degeaba! Ce crezi că este aici, mucoaso? Cantină?
Daca vrei să mai mănânci, vei rămâne la strâns masa, la spălat tacâmurile, de măturat și spălat pe jos, iar la ora 10 poți veni să mănânci ce mai rămâne.

Umilită, aplec capul, așa cum fac de obicei și mă conformez cerințelor. După ce toți copiii termină de mâncat, aceștia părăsesc sala de mese și merg într-una din sălile de clasă unde rămân supravegheați până la ora prânzului. Ar fi fost valabil și pentru mine și pentru cele trei prietene Ştefania, Cristina și Oana, dar ne-am salvat datorită cerințelor ce trebuiesc îndeplinite dacă vrem să ne potolim foamea.

Strângem toate cănile de metal, farfuriile și cuțitele de pe masă și mergem să le spălam. Le uscăm cu prosopul și le punem în sertarele rezervate pentru fiecare în parte. Continuăm cu spălatul toaletelor, măturatul camerelor și spălatul pe jos. Când terminăm în sfârșit tot ceea ce ne-a fost ordonat, ne îndreptăm spre bucătărie să mâncăm resturile rămase, mult dorite. Opresc separat puțină mâncare pentru fratele meu ascunzându-o de ochii infiermierelor în sertarul din camera unde doarme.

Ne alăturăm celorlalți copii și ne tăbăcim fundurile pe scaune pentru încă două ore uitându-ne la televizor.

După ora prânzului suntem trimiși la somn. După programul de somn, urmează iadul pe pământ. Începe un maraton între noi copiii și infirmierele. Acestea ne amenință alergându-ne pe holurile lungi și întunecoase, apoi urmând păruiala fiindcă nu ne-am supus de bună voie controlului. Alergarea ia sfârșit atunci când ne prind între brațele lor pentru a ne controla de păduchi. Ca de fiecare dată, majoritatea suntem plini ochi de păduchi și suntem tunși împotriva voinței noastre la zero.
Ne uitam unul la celălalt cu atenție încercând să ne dăm seama care sunt băieții și care sunt fetele.

Din nefericire, fiind sâmbătă nu facem școală. Îmi place foarte mult să merg la ore, învăț fiindcă îmi doresc să ajung cineva atunci când voi fi mare.
Îmi doresc ca atunci când îmi voi cunoaște tatăl, să-l pot privi în ochi și să îi spun cu mândrie: "am reușit și fără tine".
Nu există zi în care să nu mă gândesc la el. La tatăl meu, tată ce nu l-am cunoscut niciodată, deși mi-am dorit ca orice alt copil să am o familie fericită, să am o mamă și un tată. Voi continua să visez și să sper că atunci când voi crește mare voi avea șansa să-l cunosc.
Din păcate, viața mea nu este deloc ușoară. Viața mă maturizează înainte de termen și nu știu dacă să mă bucur sau nu. Aș vrea să fiu ca toți ceilalți copii care merg în parc cu mama lor, care dorm în brațele acesteia, vreau să mi se citească o poveste de noapte bună, vreau să fiu mângâiată, vreau să mă simt un copil iubit și dorit. Mărtusisesc cu durere și tristețe în suflet că am o copilarie nefericită, pentru mine copilăria nu reprezintă un vis fericit ca al multora. Eu, însă, a trebuit să înțeleg foarte devreme că viața nu este deloc un vis, ci este dura realitate pe care am cunoscut-o mult prea curând...