The Walkers

Capitolul I: Fara speranta.

Inceputul epidemiei, sfarsitul copilariei.

- A venit sfarsitul lumii...

Toti se uitau la mine de parca eram decedat, de parca ma lovise o masina.

- Trebuie sa facem ceva! Cristi, Iuli, noi 3 avem cea mai mare experienta in astea, am citit carti, am vazut filme, sunt sigur ca totul nu o sa fie lafel. Stiti ce ne trebuie, in primul rand, trebuie sa vorbim cu parintii nostrii sa vedem ce facem! Eu va spun de acum, nu plec de pe aceasta strada, n-am sa fug niciodata de casa mea.

- Nici noi nu o sa plecam, Alex, spun toti.

Am urcat rapid scarile blocului si am intrat pe usa ca un uragan. Mama era tot pe canapea si plangea cu surioara mea, tata in schimb, era si logic, era in camera si impacheta tot ce apuca.

- Tata, ce faci?

- Esti nebun? Cum adica ce fac? Nu vezi ce se intampla? O sa murim cu totii, trebuie sa plecam neaparat de aici.

- Tata, d-asta am venit sa vorbesc cu tine, eu nu am sa plec nicaieri. Mai am putin si fac 18 ani si cred ca pot sa iau singur aceasta decizie. Eu cred ca cel mai indicat lucru ar fi sa ramanem...

- Cum adica? Tu nu gandesti limpede? De ce ma pui sa fac o asa alegere?

- Tata, te iubesc, nu vreau sa te las sa pleci fara mine, dar nu vreau sa mor si nu vreau ca nici tu sa mori. Tot ce trebuie sa faci este sa ma asculti...

Stiam ca daca incep sa-i povestesc din serialele mele si tot ce am citit o sa creada ca aberez si o sa-mi arunce iar replica aia "Asta nu e reala, nu mai trai in lumea virtuala!".

Tata a inceput sa planga si cand l-am vazut, am inceput sa plang si eu. De ce? Stiam ca el tot o sa plece. Macar aveam raspunsul.. Stiam ca am sa raman singur. Deja imi era teama. Nu am trait niciodata singur, pe cont propriu, cand totul era normal, dar acum? Am iesit repede din casa, m-am regasit cu gasca.

- Bun, vreau sa vad si sa stiu, cine ramane, cine are tupeul sa ramana cu mine.

Spre surprinderea mea, am vazut persoane la care chiar nu ma asteptam sa le spuna nu parintilor lor. Fix la persoanele la care ma asteptam sa ramana, au lasat mana jos. Printre care, acestia fiind Cosmin, coleg de clasa din generala, Pasare, copil din cartier cunoscandu-ne de mici si Lucian, un pusti care oricum nu prea mai iesea cu noi, dar el era mai rebel fata de parinti, desi, aici s-a intamplat invers.

- Eu raman frate, spune Cristi, sti ca am mai vorbit despre asta si ziceai ca parintii mei isi vor dori sa plece la tara? Ei bine ai avut dreptate, dar am negat, nu vreau sa mor. Eu raman.

- Si eu raman, imi este prea frica sa plec, zice Iulian.

- Sunt curios, ramane vre-un parinte cu noi?

Ma uit in jur, numai fete abatute si speriate. Fetele din spate mai ca plangeau, nici nu stiau ce sa faca.

- Atunci am sa o iau ca pe un nu...

Dupa ce fiecare dintre noi si-a luat ramas bun de la parinti, cartierul murise cu totul, nu mai exista o masina parcata pe strada noastra sau pe strazile vecine. Totul era ca in vestul salbatic, eram doar noi in mijlocul intersectiei, intr-un cerc, uitandu-ne ca niste blegi unii la altii.

Ne-am asezat la "Canal", locul nostru unde ne adunam inainte de a incepe totul. Si eu am ramas in picioare sa le vorbesc.

- Vreau sa va vorbesc, am ramas singurisi momentan suntem vulnerabili. Trebuie sa facem ceva, in niciun caz nu putem sa ne instalam pe scari pe bloc sau in apartamente. Trebuie sa ne gasim un loc bun si protejat. Eu votez sa ne instalam pe blocul meu.