Gânduri

Noaptea ne face scriitori.

Nu mă înțelege greșit, dar nu știu prea multe despre arta scrisului, nu știu nici totul despre viață, și cu atât mai mult nu sunt o mare cunoscătoare a totului. Dar mă pricep să cunosc, înțeleg și să ajut oamenii. Îmi place acest lucru, îmi place gustul dulce pe care îl poți lăsa în urmă cu fiecare cuvânt spus cuiva, cu fiecare clipire și zâmbet lasciv primite din partea celuilalt.
Omul este o specie foarte atipică față de ceea ce știm noi de fapt. Și asta din cauze simple precum ura, invidia, iubirea, nesimțirea, prostia, bunătatea, istețimea, utopia gândirii lui și multe altele. Nimeni nu îi poate blama pentru asta, așa suntem făcuți. Dar, din toate sentimentele pe care le are această specie, ați văzut care este una dintre cele mai intense? Dorul. Știi momentul ăla când ești mic, și alergi afară la 6 seara, vara, și dintr-o dată cazi și ai o julitură imensă în genunchi pe care mama sau bunica ți-o pansează și spală cu Rivanol și ustură infernal, sau când te lovești în colțul dulapului sau mesei și ai parte de acel "semn de bună-purtare"?
Dorul doare de zeci de mii de ori mai tare. Și nu doar pe moment, ci pe o durată mai lungă decât numărul de telefon. Este un sentiment groaznic pe care(nu că nu ar fii fost destul de intens), îl intensificăm seara pentru că, așa suntem noi ăștia din specia asta. Unii îl strivesc și dorm, alții îl adulează și nu dorm cu zilele, moțăind la școală sau muncă. Cert este că distruge mai mult sau mai puțin viețile multora. Sunt și remedii. Dar despre acelea voi vorbi când o să scriu despre oameni.
Ție ți-a fost vreodată dor? Te-a sfâșiat vreodată dorul de ceva? De copilărie, de ursulețul cu care dormeai când erai mic, de plăcintele scoase din cuptor de bunici, de zilele de vară când ieșeai la 7 din casă și până seara nu mai știai cum arată, de căpșiunile de casă, de oameni dragi, de familie, de un om?

PS: Tuturor ne e dor de cineva, cândva. Și mie îmi este.