Sub clar de lună

Cum a început totul...

  CynthiadeVil

Adio! Să nu mă mai cauți! Ți-a spus ea nostalgic, în timp ce privea luna. Era de nerecunoscut. Deși erai rănit, nu puteai să nu o privești. Deși poate nu avea vreo legătură, luna își revărsa razele asupra ei. Fața sa era palidă, și iți era greu să crezi că aceiași față cu puțin timp era îmbujorată în urma actului pasional, părul creț ce îți intra în gură de atâtea ori seara când adormea în brațele tale, întocmai ca un copil, acum era aranjat și drept. Ochii,  ce altă dată te priveau cu iubire, acum nici măcar nu te învredniceau să te reflectezi în ei, iar gura mare altă dată, când vă certați, sau când te săruta de "la revedere", cerând mai mult, punându-te în dificultatea de a pleca la servici sau de a rămâne cu ea și a-i oferi ce merită, era acum strânsă, într-un surâs ciudat ce te făcea să te înfiori de teamă. Ți-ai spus din nou, că ea, cea cu care ai petrecut ultimii doi ani nu era în fața ta,  atât de frumoasă și nu mai era deloc a ta. Oare a fost vreodată a mea? te-ai întrebat atunci. Deși stătea la un pas depărtare de tine și lacrimile ți se scurgeau pe obraz, parcă nici nu era prezentă, ca și cum pentru ea nu mai existai.

Razele lunii o făceau să strălucească, și părea a fi ireală. Nu mai auzeai nimic. O priveai cu amintirile. Cine era ea de fapt ? Aveai impresia că va dispărea din secundă în secundă.

Apoi s-a întâmplat ceva incredibil, și-a întors privirea spre tine și ți-a spus ceva: Privește luna, este singura realitate incontestabilă.

Avea dreptate, nu? Pentru că și tu ai devenit instant fermecat de razele lunii ce o făceau pe ea să strălucească. Stătea lângă tine și pentru prima oară, îi simțeai prezența  incredibilă, pentru că te cuprindea o dorință ciudată, ca și cum luna, era cea care încerca să îți sugereze ceva. Ai făcut un efort imens și ai privit luna în toată splendoarea ei, ți s-a părut  încruntată, o voce puternică îți inundă conștiința și îți ordonă scurt : Ucide-o! Ai încremenit, căci în acel moment, iubita ta și-a întors ochii spre tine, la fel ca și luna te privea ciudat, nu înțelegeai ce se întâmplă, te fermecau amândouă cu o intensitate egală. Nu puteai să schițezi nici un gest, în interiorul tău se dădea o luptă, ai devenit conștient că niciodată nu a fost a ta, dar pentru asta, merita să îi curmi viața? Nu știai ce să faci. Atunci ea observând asta, s-a apropiat de tine, s-a ridicat pe vârfuri și ți-a așezat un sărut pe buze, te ardea deși era extrem de rece și atunci ai simțit, toată răceala ei, adevărul, te-a iubit mai mult ca orice, și te-a urât concomitent pentru că i-ai răpit libertatea, însă te-a iertat din prima clipa și de fiecare dată, însă tot odată te-a lovit întunericul din ea, șocul, te-a făcut să dai un pas înapoi, ea ți-a aruncat o privire ce simboliza durerea ei profundă. Și atunci s-a aruncat în fața unei mașini, ce mașină? Când a apărut? Nu știai. De fapt ai pierdut orice noțiune, rămânând cu întunericul.