Sub clar de lună

Sunt un copil îmbătrânit

Ce simțeam față de tine m-a izbit mai dur ca niciodată. Mă gândeam cum aș putea face cumva, să te cunosc, să te ajut, să te fac să zâmbești. Mă chinuia chipul tău obosit și stins, voiam să aflu ce ai pățit, dar cum puteam ieși oare în evidență cât să mă remarci? Nu eram sigură de frumusețea mea, părul meu creț era zvăpăiat și uneori vorbeam prea mult. Știam că asta e o problemă serioasă, cel puțin părinții mei așa spuneau. Îmi făceam diferite planuri, la cum va fi când mă vei remarca, dacă vei simți și tu ce simt eu sau vei trece nepăsător. Mi-am luat mapa cu foi albe din mașină și am hotărât să te dau uitării pentru mai târziu, aveam un seminar important și era cazul să mă controlez. Perioada neagră m-a afectat destul de mult și mi-am jurat că nu voi mai permite să se întâmple așa ceva și chiar aveam de gand să respect asta, la urma urmei nu îți puteam intra în viață așa brusc.

Zilele au trecut ușor și sinceră să fiu am ajuns să scap de gândurile sâcâitoare în miez de noapte. Urma să vină balul bobocilor. Nu voiam să particip, însă colegii mei tot timpul discutau despre asta și erau obositori. Eu aveam de gând să alerg în seara respectivă, aveam șansa de puțină liniște cu demonii mei. Deja mă deconectasem de la lumea reală și alergam fără să mai văd ceva în jurul meu. Eram una cu muzica, simțeam cum mă transpun în melodie, mă închipuiam aievea. Adoram momentele în care mă pierdeam pe mine însămi și nu mai știam cine sunt, e o plăcere sinistră ce îmi dădea putere să rezist. Să rezist contra cui? Nu știam. Însă aveam nevoie de asta. Deja simțeam că nu mai rezist, însă ceva mă făcea să continui, simțeam trupul că îmi tremura, mizerabilul, mă trada, era neputincios în fața efortului depus de mine. Apoi melodia a încetat și m-am trezit la realitate, se întunecase destul de tare și era cazul să mă îndrept spre casă. Luna răsărise pe cer și era atât de frumoasă. O simțeam cum mă atrage spre ea, o simțeam cum mă vrăjește. Efectiv, am rămas înmărmurită și fermecată privind luna, fără putere de a gândi măcar, simțind că aș fi putut-o supăra. Ba chiar mi-am scos căștile din urechi și am rămas în liniște. Nu am simțit când te-ai apropiat de mine. Tot ce știu e că am auzit doar când mi-ai vorbit. "Ce peisaj superb" ai spus tu. Și atunci am dat din cap fără să fiu capabilă să întorc capul în direcția în care erai. Mi-am strâns buzele în semn de aprobare și atunci am realizat. Știam că ești tu, nu mai aveam nevoie de nici o confirmare. Inima îmi bătea în piept cu putere și atunci am întors capul spre tine. Arătai jalnic. Nu îmbrăcămintea, nu freza ci atitudinea, stăteai cumva, cu umerii aplecați și păreai rănit, priveai în continuare luna și aveai lacrimi în ochi. M-am apropiat de tine, abandonând luna, deși mă simțeam mizerabil ca și cum aș fi trădat-o, ți-am pus mâna pe umăr și atunci m-ai privit în ochi. Nu am văzut luna, nu am văzut pământul, am văzut durere. Durere profundă, acută care mă întristă de un milion de ori. Nu știam ce să spun ori să fac, mă simțeam murdară, mă simțeam atacată însă era ca și atunci când ascultam muzică și mă detașam deci îmi plăcea. Am zâmbit ușor și tu doar m-ai privit nepăsător. Nici dacă aș fi primit 10.000 de cuțite în inimă nu aș fi resimțit o mai mare durere. Ai spus simplu, "eu sunt A". Am clipit surprinsă și tu ai adăugat că asta e porecla ta. Am zambit ușor și mi-am dat o șuviță după ureche și am adăugat firav. Eu sunt Eva. Ai dat din cap a confirmare și te-ai întors dintr-o dată, căpătând brusc altă atitudine, devenind dintr-o dată chiar prietenos și vorbăreț. Ba chiar te-ai oferit să mă conduci acasă. Iar luna... ne privea cu ură pe amândoi, însă nu aveam de unde să știm asta.