Distopic

Distopic - Introducere

Distopic/Distopie ( din franceza ) s.f. Termen modern construit prin opoziţie cu utopie şi care se aplica unei lumi futuriste, imaginate şi negative.

Distopic - Introducere

Într-un mod considerat ciudat şi literalmente ilogic ori iraţional, în casa mea nu existã decât o singurã fereastrã pe suprafaţa netedã a celor patru pereţi înalţi şi identici - practic şi teoretic, locuiesc într-o frumoasã cutie din piatrã. Asta doar pentru ca noi spunem nu libertãţii şi independenţei şi nu ne pot fi schimbate pãrerile şi convingerile ferme. Sau cel puţin, nu pe ale pãrinţilor noştri. Eram împotriva vanitãţii la fel cum eram împotriva falselor opinii şi imagini ale aşa numitei perfecţiuni fizice, efemere şi atât de înşelãtoare.

Eu, ei bine, eram în totalitate de acord, oricum nu m-aş fi putut opune niciodatã unor reguli şi legi însemnate cu noroi pe cerul albastru şi cu albastrul cerului pe noroiul de pe jos, erau pur şi simplu cuvinte poleite cu aur pur şi extrem de bine fixate pe axa timpului, ce deja prinseserã rãdãcini în curţile familiilor rãmase într-o lume gata distrusã de rãzboi şi rivalitãţi, de divergenţe şi alte feluri de neînţelegeri. Oamenii rãmaşi aici, într-o lume a apocalipsei şi a distrugerii totale, erau doar cei care cãlcaserã peste cadavre şi peste orice fel de principiu ortodox ori uman, într-o tornadã nemiloasã şi distrugãtoare formatã din dorinţa disperatã de supravieţuire într-o lume ce pãrea a fi de-a dreptul fãrã nicio continuare. Dar oamenii vremii gãsesc mereu un motiv pentru a lupta, şi uneori chiar mã întrebam dacã porniserã acest rãzboi pentru cã într-adevãr aveau un scop important ce trebuia a fi îndeplinit sau pur şi simplu exista şi acum acea plãcere morbidã pentru a rãni şi a ucide.

Totuşi, politica post apocalipticã era una simplã şi uşor de reţinut: trebuie sã fii puternic, asta este ceea ce ţi se tot spune încã de la naştere şi pânã la moarte. Trebuie sã fii puternic, trebuie sã fii puternic. Niciun semn de laşitate, ezitare ori slãbiciune, cãci în urmãtorul moment vei fi definitiv eliminat.

Dacã focul îţi atinge vreodatã pielea, în niciun caz nu trebuie sã ţipi, atunci toţi vor ştii cã trupul tãu simte durerea, şi la un moment dat, când nu te aştepţi şi crezi ca existã cu adevãrat oameni de încredere, cineva îţi va zâmbi şi se va folosi de acest lucru. Mama îmi spunea mereu sã nu îmi trãdez defectele, iar eu repetam mereu cã durerea nu este un defect, ci o dovadã de purã umanitate. Desigur, aveam sã aflu cã nici acest lucru nu era acceptat într-o societate ce se voia a fi la limita dintre idealuri individuale şi generalã perfecţiune. Dar oricât ar fi de ordonaţi, de frumoşi şi de calculaţi, eu ştiam ca sufletele aveau sã le rãmânã mereu reci şi pustii, pentru cã nu îşi doreau altceva decât sã reconstituie ceva ce deja era imposibil de realizat.

Când eram micã, spuneau cã rãzboiul nu ne deschisese doar minţile şi ochii, ci şi inimile cãtre cei lãsaţi în urma în timpul a ceea ce astãzi se numeşte într-un mod cum nu se putea mai inspirat, Marea Separare. Cicã acum ştiam sã controlãm mai bine şi mai înţelept firele lumii. Dar la ce bun, mã întreb, dacã lumea a fost deja distrusã ? Lucrul de care toţi se temeau la un moment dat, deja se întâmplase acum multã vreme. Chiar şi aşa, eu ştiam ca lãsasem în urma noastrã doar cenuşã şi disperare, flãcãri ce nu aveau sã se mai stingã într-un atac continuu şi de nestãpânit. Cei ce fuseserã lãsaţi în urmã nu erau pãpuşarii, ei erau pãpuşile din cârpe.

Bine aţi venit într-un univers distopic.

Dacã eşti prins vreodatã în vreo tornadã, opune-te acesteia. Dacã eşti pe punctul de a te îneca în ocean, bea toatã apa. Dacã eşti vreodatã în cãdere liberã, transformã pamântul rece, negru şi tare într-o imensã mulţime de fulgi şi pene. Dacã vreodatã cuţitul îţi taie pielea subţire, transformã-ţi carnea în fier şi nu vãrsa nicio lacrimã. Nu trebuie sã te temi de moarte, ci de eşec. Nu trebuie sã te temi de luptã, dar trebuie sã fii îngrozit de pierderea acesteia. Acestea sunt doar câteva dintre legile ,,filantropice" ale anului trei mii saisprezece, într-o lume dominatã de experimente eşuate ale unor ştiinţe şi tehnologii care nu au fost niciodatã bine puse la punct şi de cei doi sori, ce pãreau a fi mereu doi fraţi certaţi, mereu fiind la poluri opuse, deschizând prin ale lor reci lumini porţi cãtre alte nemãrginite dimensiuni şi depãrtãri încã necunoscute mie şi celor ca mine.

Contrar oricãrei aşteptãri, tata era cel blând în familia noastrã. El spunea cã sunt încã un copil, şi deşi nu acceptam deloc sã îi dau dreptate, ştiam în interiorul meu cã spusele lui aveau sã mã mai menţinã în deplinã siguranţã o vreme, fie ea chiar şi atât de limitatã. Mama, pe de altã parte, deja mã vedea plecatã de acasã, cãci deja trecuserã optsprezece ani de la naşterea mea, iar împlinirea acestei fragede vârste nu putea însemna decât un singur lucru: aveam sã mã desprind definitiv de familia mea la fel cum planetele se desprinseserã brusc din aşa numita Calea Lactee, sã ies pe uşa înaltã cu ochii larg deschişi şi cu privirea bine fixatã înainte, şi sã nu mã mai întorc niciodatã la intrarea în Labirintul de care m-am temut încã de micã, un labirint în care deşi totul este doar o vagã şi neclarã iluzie, orice micã atingere te poate distruge, te poate frânge în douã, orice te poate rãni atât de tare încât nu vei mai putea continua drumul.

Acest straniu drum funcţiona dupã o singurã regulã, regulã ce se aplica şi înafara acestuia: nu trebuie sã ai încredere în nimeni, niciodatã, în niciun caz, în nicio circumstanţã, oricât ar fi aceasta de durã şi de disperatã. Iar asta avea sã fie dificil pentru cineva care nu ştie cum anume sã se descurce de unul singur, adicã implicit pentru cineva ca mine. Aveam anumite emoţii, îmi era teamã, tremurul incontrolabil refuza cu vehemenţã sã îmi pãrãseascã degetele lungi şi palide. Dar mama îmi tot repeta cã voi fi pregãtitã la momentul potrivit, iar eram dispusã sã aştept oricât de mult ar fi fost nevoie, pentru cã nu, nu eram foarte nerãbdãtoare sã mã arunc pur şi simplu în braţele unui mare nebãnuit şi periculos labirint al unei minţi robotice şi ilogice.

Nimeni nu se grãbea prea tare, de fapt, pentru cã iniţierea în Labirint presupunea mai întâi de toate, învingerea totalã a tuturor temerilor personale şi extrem de bine ascunse în cel mai întunecat colţ al unei minţi uşor dereglate din punct de vedere pshihic. Propria ta minte, cel mai mare duşman. Cel mai mare duşman, în propria ta minte. Amuzant, nu-i aşa ?

De fapt, odatã ce intri în propriul tãu Labirint şi îţi îmbrãţişezi cu toatã inima unicul şi obscurul sine, nu trebuie sã te mai aştepţi sã ieşi vreodatã, şi cam acesta ar fi motivul pentru care majoritatea oamenilor mor la vârsta de optsprezece ani: la optsprezece ani, intri în Labirint.