Stau trântită de marginea patului, încerc sa uit fața lui, fața care mi-a marcat viata. Dar nu am cum, s-a întâmplat acum 2 ore, mă uit în jur și văd numai sânge, sânge din sângele meu.De acum sunt singură, nu mai am niciun sprijin. N-o să mai aud niciodată vocea blândă a mamei sau vocea dură, dar plina de iubire a tatălui. Aud alarmele zecilor de mașini de poliție aflate în fața casei mele.Dar nu pot ajunge la ei, este iadul tuturor copiilor. Deja văd mii de copii abandonați captivi in casa terorii, așteptând o speranță, un salvator care să îi scoată din casa sufletelor pierdute. Mă grăbesc sa îmi bag puțină mâncare în rucsac și plec cât mai departe de casă. De acum sunt pe cont propriu, sunt singură, fără nici un ajutor încerc să îmi șterg lacrimile care curg precum o cascadă din ochii mei. Toți oamenii parcă se holbau la mine, o iau la goană către o gara abandonată.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Mă întind pe podeaua murdară și încerc să uit momentul crimei, încerc să adorm, dar nu pot, imaginea lui este prea clară în mintea mea.Înca îl văd, avea părul negru o privire întunecată, era un om cam de 40 de ani. Parcă era trimis din infern, trimis special să facă o crimă, un lucru care să îi aducă un zâmbet pe fața. Eu nu pot uita niciodată acel zâmbet hain, mândru de ce a facut. Mă gândesc doar la un singur lucru, răzbunarea, acesta nu este un gând trecător, ci unul etern ce va dăinui toată viața mea, însă acesta este doar un gând, un gând ce a născut ceva malefic în mine ce nu va înceta să trăiască.Ceva ce începe să mă controleze, dar eu nu mă voi transforma într-un monstru, nu voi face din mine o persoană rea, ceva necontrolabil, doar îmi voi liniști sufletul stiind că persoana care mi-a omorât părinții este moartă. Nu îmi vine a crede, acum câteva ore eram acasă și discutam cu mama, iar tata pregãtea ceva în bucătărie.Dar acum ei numai sunt, fără ei sunt nimeni, sunt doar un suflet care încearcă să își vindece rănile.Sunt singură, obligată să trăiesc așa, fără nimeni,oare din cauza fricii,din cauza gândului că s-ar putea întâmpla iar?Să apară același chip straniu, cu același râs cu același gând?Orice e posibil, eu voi fi pregătita, îl voi aștepta. Într-un sfârșit reușesc să adorm, dar ceva mă trezește, era o atingere blândă care mă lua în brațe.Numai eram singura, persoana misterioasă mă scoate din gară, dar acum totul s-a întunecat, nu mai am putut să rezist și am adormit.
