Rebela

Capitolul 1

Viata. Pentru mine este doar un șir lung de suferința. Nimeni nu m-a iubit vreodată. Mereu am fost lăsată pe dinafara. Părinții mei nu au fost prezenți in viața mea. Nu am auzit niciodata un " Te iubesc" . Mereu am stat închisă in mine. Am avut o familie dar ei nu mi-au dat nici un gram de iubire. Toti erau mult prea Ocupați cu propria lor viata ca sa aibă grija si de mine. Am stat in întuneric atata timp...nimeni nu mi-a arătat vreodată un gram de iubire.Pana intr-o zi.

Mi-am deschis ochii si am privit buimacă in jur. Stropii de ploaie se prelungeau in geamul prăfuit nefiind curățat de mult timp.Temperatura scăzută a camerei se face remarcata imediat cum am părăsit "patul meu" călduros. Defapt nu este un pat ci doar o bucata de lemn putred acoperită cu un strat consistent de burete.Ma îndrept cu pași mici spre baie.
Hainele imi părăsesc corpul lăsându-ma in frig. Apa imi atinge corpul dându-mi o senzație de relaxare absolută.

O alta zi inca o noua amintire neplăcuta.Dupa ce mi-am dezmierdat corpul cu gelul meu de dus cu miros de trandafiri.Acest miros imi amintește de mama. A fost persoana la care am ținut cel mai mult. Trebuia sa fiu eu. Trebuia eu sa mor nu ea. Imi amintesc si acum acea noapte ploioasă.

Era începutul lui Octombrie.Tocmai ma întorceam cu mama de la spectacolul meu de balet. Eram foarte suparata fiindca m-am accidentat in mijlocul spectacolului. Am muncit mult pentru el si eu normal ca trebuia sa stric ceva. Doar sunt o împiedicată.
- Scumpo , nu mai fii suparata. In viata mai si greșim.Trebuie sa învățam din Greșelile noastre. O sa vezi la următorul spectacol  vei avea o prestație perfecta.
- Dar mami ... m-m-am fa-c-c-ut de ras-s. spun eu cu o voce tremurândă nemaiputând sa vorbesc din cauza lacrimilor ce imi părăseau ochi.
- Iubito, nu mai plânge . Stii ca mami urăște sa te vada plângând.
- Bine mami. Spun eu furându-i mamei o îmbrățișare.
Mama surprinsă de gestul meu , scăpa volanul din mâini. Mașina derapa si ajunse intr-un stâlp.

De atunci vina persista in sufletul meu. Eu am omorât-o.Fiind desprinsa de realitate nu am auzit sunetul clopotelului care de 2 minute suna încontinuu.Ies din cabina de dus si ma îndrept spre camera mea.Ma duc la șifonier si iau o bluza albastra si niste blugi negri simpli. Cobor scările alergând si ma îndrept spre cantina.Imediat cum intru observ un domn usor trecut de vârsta a doua , care se plimba pe la fiecare masa . Observ foarte usor zâmbetele celorlalți copii, care spre deosebire de mine, par  incantați de venirea lui.

Ma îndrept cu pași ușori spre masa mea , care este izolata fața de ceilalți copii.Aici am titlul de fata ciudata doar pentru ca sunt puțin diferită. Mie nu-mi plac zâmbetele false sau privirile din mila a oamenilor. Nu am nevoie de mila lor.
Ma așez pe scaunul meu si privesc in jur. Toti sunt atenți la domnul acela ciudat.El ma observa foarte usor si se îndreaptă spre mine.Trebuia tu sa te holbezi.Ia mai taci conștiința idioata.

-Sunt Max.spune acesta oferindu-min un zâmbet scurt.
-Iar eu nu vorbesc cu străinii.
-Dar cine a spus ca sunt un străin?Imi stii numele..deci practic ma cunosti.
-Ce vrei?intreb deja plictisita de conversație.
-Sa vorbim..si poate iti aflam si numele, ce spui?
-Nu e chiar atat de usor sa imi afli numele.
-Mi-ai stârnit interesul.O sa te adopt.
-Nu poti sa vii si sa adopți pe cineva asa usor.
-Nu ma faci sa ma răzgândesc sa stii.Acum, mai bine ți-ai face bagajul pentru ca o sa plecam in curând.

Sunt deja obișnuita. Am fost adoptată de multi oameni dar ei m-au adus înapoi pentru ca nu sunt "Copilul pe care și-l doresc cu adevarat".Ipocriti.Dar m-am obișnuit.Ma ridic si ma duc din nou in cameră.Tipului nu cred ca ii arde de Glume. Nu pare genul.Ajung in camera si imi iau putinele haine si le pun intr-un rucsac.Cobor scările in grabă având grija sa nu alunec. Scările sunt si ele din lemn dar el nu e putrezit.Macar sa para prezentabil pentru "vizitatori" adica investitori.

Ajung la ușa clădirii si aștept sa sosească noul meu "tată". Sunt sigura ca va primi premiul de cel mai bun tata din lume.
Observ cum vine domnul Max. Sper sa nu ma pună sa-i spun tată.Nu mai asta imi lipsește.
-Sa mergem acasa.

Acasa.Cat de mult as dori sa existe nu loc numit asa.