El

După toate nopţile astea, el încă e persoana pe care o vreau lângă mine.

E aşa ciudat cum tot ceea ce fac mă duce cu gândul înapoi la el şi la amintirile noastre. Aş putea asculta o melodie dar la jumătatea ei să-mi amintesc că obişnuia să îmi cânte acele versuri, sau că el e cel care mi-a arătat-o. Când telefoanele noastre nu puteau sta oprite mai mult de 30 de minute pe zi. Nu aş fi crezut niciodată că o să ajungem aici, dar aparent am făcut-o.

A încetat să îi pese de mine, de noi. Acele zeci de ore la telefon pe zi s-au transformat în 5 minute şi infinitele mesaje au ajuns să fie o dată pe săptămână.

Totul s-a schimbat când a încetat să îi mai pese.

Doare, doare când se face 3-4 dimineaţa şi tu încă nu poţi dormi, chiar dacă ştii că următoarea dimineaţă ai şcoală şi sute de gânduri şi filme îţi trec prin minte.

Când începe să se îndepărteze, începi să te aştepţi la acel '' scuze, dar nu cred că o să mai meargă între noi '', dar poate nu o va face şi pur şi simplu se va îndepărta şi va încheia totul fără să spună, continuând totuşi să te ţină acolo, hrănindu-ţi speranţa. Îl vei întreba de ce, dar cel mai probabil vei rămâne fără niciun răspuns. În mintea ta îţi vei spune că eşti pregătită petru viitoarele nopţi nedormite, doar ai mai trecut prin ele de n ori, şi de acele gânduri cu '' ce-ar fi fost dacă... '' . O să fii pregătită să îţi lipsească modurile în care te alinta şi cum îţi spunea că eşti cea mai bună iubită din lume pentru el. Vei fii pregătită să opreşti acele conversaţii care durau toată noaptea şi să uiţi fiecare moment împreună. Dar, odată ce se întâmplă şi 'oficial' totul a luat sfârşit, nimic nu e la fel ca în mintea ta. În acel moment pare că tot universul s-a prăbuşit peste tine. Atunci ajungi să realizezi cu adevărat că îţi lipseşte.

Acel moment când eşti întrebat de o mie de ori ''cum te simţi?'', ''eşti bine?'' şi chiar ''cum mai merge cu tipul ăla?'' de la persoanele care încă nu ştiu, şi stai acolo fără să spui nimic, pentru că nu ştii ce să spui. Dar ochii tăi exprimă tot ce simte sufletul. În momentul acela, fiecare amintire parcă te loveşte dintr-o dată şi te simţi ca şi cum cineva te-ar strânge de gât şi ai rămâne fără aer. Şi nu sunt acele amintiri rele care te întristează, ci cele frumoase pe care ştii că nu le mai poţi aduce înapoi niciodată.

Cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viaţă până acum a fost să plec de lângă el, chiar dacă eram încă îndrăgostită orbeşte. Dar e greu să lupţi pentru doi când cealaltă persoană nu mişcă nici măcar un deget să ajute. Am încercat să trec peste încheind ceva ce părea că nu se mai poate îndrepta, dar asta nu înseamnă că nu îl mai iubesc ci înseamnă faptul că îmi era imposibil să continui aşa, continuând relaţia doar teoretic, pentru că practic nu mai eram de mult ca un cuplu, nu mai ştiam nimic despre el, ce simte, ce gândeşte, ce face şi cu cine face. Nu mai ştiam absolut nimic, iar eu nu eram obişnuită aşa.

Mi-e dor de el, nu de amintiri. Modul în care îmi vorbea, cum mă făcea tot timpul să râd, cum îmi umplea sufletul de fericire, cum punea poze cu mine şi cu noi ''lăudându-se'' cu ceea ce are. Atunci când îmi făcea cu ochiu şi mă topeam imediat, modul în care zâmbea şi buzele lui mari şi cărnoase. Mai ales ochii lui verzi-albaştrii minunaţi şi perfecţi, care mă înebuneau. Îmi lipseşte infinit... Îmi e dor de toate lucrurile pe care le făceam împreună, chiar dacă erau nişte sute de kilometrii între noi. Dar totuşi încă cred că a fost cel mai frumos şi minunat lucru care mi s-a întâmplat chiar dacă a avut un final trist.

Dar totuşi încă rămâne întrebarea ''unde am greşit?''. O întrebare care mă bântuie la 3 dimineaţa când încerc să adorm. O întrebare care va fii întotdeauna în mintea mea, chiar şi peste 10 ani când tu mă vei fi uitat de mult. Poate am şters toate mesajele în acea zi, dar nu am uitat ce a scris. Poate am oprit notificările, dar nu i-am uitat pozele. Poate nu v-om mai vorbi niciodată, dar nu îi voi uita vreodată vocea. Mă poate ignora, dar nu îi voi uita niciodată faţa. Poate nu mai fac parte din viaţa lui, dar nu îl voi uita niciodată. Probabil nu va ajunge niciodată să citească toate rândurile astea, dar aş vrea să ştie că ziua în care s-a îndepărtat complet e ziua în care inima mea a decis că nimeni nu-i va putea ocupa locul şi nu va putea umple acel gol. Nimeni nu se va putea compara cu el. Aş fi dat orice să îl văd râzând, doar ca să îl fac fericit. Aş fi făcut orice doar ca să îi fiu alături. I-am fost devotată, am fost doar a lui. Dar presupun că toate acestea nu au fost îndeajuns. Eu vroiam doar să ne iubim din nou, nu doar să trăim împreună şi atât.

Un lucru ştiu sigur acum, la final. Nimeni nu va putea să îl iubească aşa cum am făcut-o eu cândva. Oricât de mult va încerca următoarea, nu va reuşi. Poate va ajunge să regrete, cine ştie. Poate va simţi şi el tot ce am simţit eu când plângeam zi de zi luni întregi. Nu-i doresc asta şi aş vrea din suflet să fie fericit. Poate ea va fi mult mai frumoasă, dar inima... nu se va putea compara niciodată. Ea nu sunt eu, şi nu va fi niciodată.