Renăscând

— Cândva aveam şapte ani, începu ea încet.

Se făcu comodă pe scaunul prăfuit pe care fu nevoită să se aşeze şi închise strâns ochii. În încăperea întunecată se auzeau doar respirațiile line ale copiilor ce nu treceau de un metru în înălțime. Picioarele le amorțiseră în poziția incomodă în care reuşiseră să se aşeze.

Începu să fredoneze linia melodică a cântecului ce-i făcea pe atunci diminețile mai pline de viață. Inspiră adânc şi deschise buzele pentru a-şi lăsa cuvintele să zboare.

Îşi aduse aminte de acea dimineață când sandalele sale trecură de pragul uşii şi se îndreptară spre un loc ce trebuia să-i servească ca parc de joacă. Se împiedică de prima treaptă a blocului şi îşi juli rotulele. În ziua aceea primise multe pete violacee.

Îşi îngustă ochii şi îi acoperi cu mâinile când soarele-i veni în întâmpinare. Privi pierdută către toți copiii ce săreau şi fugeau, râdeau şi plângeau, îşi făceau codițe împletite şi se luptau cu dinozauri colorați. Înaintă plină de curaj, dar acesta o părăsi când păşi pe iarba abia încolțită.

— Pot să împrumut asta? îl întrebă pe cel mai apropiat băiețel.

Dar nimeni nu-i auzi vocea. Se întoarse şi se aşeză lângă un grup de fete ce îşi construiau castele din nisipul mult prea uscat.

— Pot să mă joc şi eu? întrebă încet.

Dar era doar o umbră printre atâtea raze de soare. Era acea floare ce nu excela prin parfumul său, acea floare ce era mereu ocolită de lume, ce creşte în gardul viu şi e prea comună pentru a fi considerată specială.

Îşi mută greutatea de pe un picior pe altul şi cântări gravitatea situației. Mama sa îi spuse clar să iasă şi să îşi facă prieteni, căci altfel va rămâne singură. Se panică pe moment şi privi din nou în jur, căutând o portiță de scăpare.

Zări trei fete ce îşi decorau împletiturile cu biluțe colorate. Îşi aduse aminte de zilele de vară, când stătea ore întregi alături de mama sa şi îi decora părul cu astfel de biluțe. Se îndreptă spre ele, dornică de joacă şi se aşeză pe leagănul cel mai apropiat.

Una dintre fetițe căuta alert ceva cu care ar fi putut să îi țină părul legat la cea mai brunetă dintre ele.

— Îți pot împrumuta agrafa mea cu fluturi, îi zise.

Ochii fetiței se îndreptară spre ea şi pentru câteva secunde fu fericită căci cineva tocmai o observase, dar sprâncenele-i se apropiară şi fruntea sa se încreți, aruncându-i cea mai acidă încruntătură pe care un copil de şase ani ar fi putut-o da. Se întoarse la căutările ei şi îi zâmbi prietenei sale când îi dărui o agrafă colorată în roşu şi alb.

Se ridică de pe leagăn şi păşi afară din micul parc plin de raze de soare şi flori frumoase. Îşi murdări şi ultima fustă pe care o deținea când se aşeză pe asfaltul rece. Îşi studie picioarele mult prea groase şi şoldurile proeminente. Nu arăta atât de rău la față. Uneori chiar trecea prin fața oglinzii şi făcea câțiva paşi înapoi pentru că i se părea că e drăguță. Singurul lucru ce o deranja considerabil de mult era cât de scurte, groase şi urâte erau picioarele ei. Putea moşteni ochii frumoşi ai mamei sale, părul creț al tatălui său, nasul bunicii, dar ea moştenise doar defectul mamei sale. Înafară de asta şi de faptul că fața ei semăna leit cu cea a tătălui său, nu mai avea nimic de împărțit cu ai ei. Era singura intrusă din familie ce purta o pereche de ochi albastrii, prăfuiți parcă şi stropiți cu ciocolată caldă în jumătatea de sus al ochiului stâng. Îşi privi degetele ce erau la fel de groase şi se bucură că măcar unghiile sale sunt întregi, mulțumindu-i în gând mamei sale că o ajută cu tentația de a le roade până la sânge.