Designer Of My Own Catastrpophy

Cap I- Eram una pentru alta

Singurul lucru de care sunt mandra si zambesc sau intru intr-o stare de melancolie din care cu greu ies de fiecare data cand imi amintesc este copilaria. Cu bune si cu rele a fost cea mai frumoasa. Cum as putea da uitarii aceste amintiri care ma bantuie pana in ziua de azi?
-Mami, mami! Pot iesi afara, la joaca, cu Felicia? Ma milogesc eu de femeia care m-a crescut alaturi de mama ei, bunica -careia ii zic "mamaia" de cand abia stiam sa merg sau, mai bine spus, sa ma tarasc-.
-Daca nu te indepartezi prea tare si nu vorbesti cu strainii.
-Nici cu cei draguti?
-Mai ales cu ei, Blair.
-Of...bine!
Ies din casa ca un fulger pentru a nu-i da timp de razgandire si urc la etajul superior pentru a-mi chema afara prietena pe care o stiu de inainte sa ma nasc. Si spun asta pentru ca nu imi amintesc de cand ne-am imprietenit. Nici nu aveam cum. Eram prea mici, probabil nici nu stiam sa vorbim.
Bat la usa de doua ori, asta fiind codul nostru, aceasta raspunzandu-mi in nici 5 secunde afisand un zambet urias, acela pe care il purtam amandoua cand eram impreuna. Aveam un fel de telepatie. Nu trebuia sa vorbim ca sa intelegm miscarile fiecareia. Faceam cele mai nebunesti lucruri pe care nici un copil de varsta noastra n ar fi avut curajul sau imaginatia sa le faca. Spionam oameni, aveam "sedii" -caci asa le numeam- in copaci unde ascundeam obiecte gasite pe jos si de unde spionam lumea, puneam "taxe de trecere" oamenilor ce mergeau grabiti spre cine stie ce destinatie, construiam case din cutii de carton pentru pisici si caini abandonati, inventam jocuri si multe altele. Eram doua extreme care ne atrageam cum stiam noi mai bine, completandu-ne reciproc ca un puzzle foarte simplu. Eram una pentru alta.
Ea era inteligenta, timida si frumoasa, iar eu eram cea prostuta, indrazneata si urata. Ea era cea care venea cu ideile, eu le puneam in practica. Ea era inalta, avea parul lung si brunet, cu ochii caprui in care te puteai pierde foarte usor, iar eu eram scunda, parul tuns bob si saten doarte deschis, cu ochii albastri spre gri acesta fiind pana in ziua de azi singurul lucru atragator la mine.
-Bee! Striga ea, etuziasmul citindu-i se in voce.
Bee...caci aceasta imi era porecla pusa tot de ea, la doi ani, pentru ca era prea mica sa-mi poata pronunta numele corect. Nici macar eu nu puteam. Eram mai mare decat ea cu doar doua zile.
-Felicia! Ce vom face astazi?
-Am deja o idee. Urmeaza-ma. nerabdarea ma acapareaza si am inceput sa alerg le scari pe urmele ei. Iesite din bloc o vad pe aceasta ridicand dintr-un tufis o chestie mica, jumatate portocalie-jumatate alba, pe care scria Mallboro. Imediat mi-am dat seama ca este, de fapt un chistoc de tigara. Mi-am ridicat privirea terifiata catre ea, aceasta analizandu-mi fata pentru a-mi vedea parerea.
-Nu...E folosita. Cine stie cati microbi sunt pe ea. Mai e si de pe jos. Si plus ca avem doar 8 ani...
- Haide, puiule! Ma tachineaza ea.
-Dar mi-am promis...
Si chiar o facusem. Imi promisesem ca n-o sa ma ating de una din armele satanei niciodata deoarece era unul din viciile barbatului care a contribuit la nasterea mea si pe care il uram si il voi uri cu patos toata viata mea.
-Toti incalcam promisiuni...haide...
-Bine...accept eu infranta de prietena de care stiam ca mi voia binele...Nu? Aveam imcredere de plina in ea. Era mentorul meu, cum as fi putut sa n o urmez?
Scoate o cutie de chibrituri din buzunar si mi o inmameaza impreuna cu cu jumatatea de tigara. Le iau cu timiditate, indepartandu-ne cat mai mult de bloc, pana ce ajunsesem in parcul parasit in care aveam unul din sediile noastre -unde ne si urcam. Voiam sa-i spun ca ceea ce urma sa facem era gresit din toate punctele de vedere, dar pur si simplu nu puteam.
Aprind incet tigara cu chibritul care tremura odata cu mana, incercand, parca, sa opresc timpul in loc. Trag un fum pasandu-i Feliciei tigara si totul se blureaza, tusea punand stapanire pana ce-mi apar si lacrimi. O vad, cu greu, pe aceasta facand acelasi lucru apoi aruncand tigara.
Se uita la mine cu regret, cerandu-si scuze din priviri si luandu-ma in brate. Am preferat amandoua sa nu mai vorbim despre asta niciodata, desi mai tarziu avea sa radem copios de una din intamplarile copilariei noastre care ne-au marcat destul de tare.
Prietenia cu Felicia a durat 14 ani de zile. Ai zice ca e o perioada lunga, dar nici nu stiu cand a trecut timpul. Apoi ea si-a facut noi prieteni, eu la fel, am inceput sa vorbim mai rar, sa ne vedem din ce in ce mai putin, pana am ajuns doar sa ne salutam pe strada sau in bloc.
Poate aici au inceput sa se schimbe lucrurile. In momentul in care mi-am pierdut mai bine de jumatate de suflet odata cu plecarea ei din viata mea.