Prolog

38 5 1
                                    

- Hei, ciudatule, ce faci acolo? Iar citeşti? Du-te şi fă-ţi un prieten!


Asta auzea bietul Odin aproape zilnic de când se ştia. Aparent ceilalţi membrii ai societăţii nu îi acceptau modul de a fi sau de a gândi. Îşi dăduse seama de asta după de felul cum ceilalţi îl tratează. De cele mai multe ori era ignorant (în cel mai bun caz) de ceilalţi, nimeni nu voia să vorbească cu el cu excepţia celor ce priveau oamenii fără a pune prejudecăţile pe post de ochelari. Pentru ei Odin era un băiat aşa de amuzant şi de deştept, cu care ai ce discuta, dar nici ei nu se chinuiseră să îl facă să se integreze într-un mediu în care nu aparţine. El nu îi judecă pe cei ce se fereau de el, se mulţumea să le zâmbească de fiecare dată când îi adresau vreo jignire, cel mai probabil din milă.


Deşi un copil cu capacităţi mintale ridicate, acesta nu se considera superior celorlalţi, se consideră doar diferit şi îi plăcea aşa. Ideea de a fi la fel cu o mare masă de oi îi displăcea. Mai bine murea un ciudat ce va avea să rămână pe veci ca o amintire, decât alt om ce se supune normelor normalităţii ce va muri fără să se fi remarcat prin ceva.


Mare parte din timp şi-l petrecea citind. Această activitate îi se părea cea mai interesantă şi cea mai folositoare, din fire era un erudit. Până la vârsta de 17 ani citise un număr impresionant de cărţi şi nu va avea să se limiteze acolo. Cunoaşterea pentru el era totul, nu percepea altceva, îl făcea mai bun decât majoritatea şi cu memoria sa ieşită din comun şi filtrele prin care îşi trecea informaţiile acumulate era un adversar greu de învins la jocuri ce solicitau strategie.


Locul lui preferat era mereu acelaşi, la trunchiul unui dud, copacul la care fugea atunci când era mic şi copiii îşi băteau de joc de el. Prima oară l-a găsit din greşeală, izbindu-se de el când se uita în spate să vadă dacă este urmărit. Ostenit, se aşeză şi se sprijini de trunchiul lui unde se simţea dintr-o dată apărat. A stat acolo până s-a înserat, nu pentru că era nevoie, pentru că simţea că locul lui e acolo. Acum după mai bine de 12 ani de şedere aproape zilnică în acelaşi loc, pe suprafaţa copacului a început să se imprime forma corpului lui. Pentru el era ca un semn de la natură ce îi spunea că acela chiar este locul lui. Umbra pomului îi oferea adăpost în zilele când voia să citească afară, adică mai tot timpul, chiar şi iarna când vremea era acceptabilă el era tot în locul lui.

Suflet VechiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum