Ion - Liviu Rebreanu

GLASUL IUBIRII - Capitolul 6 - George

Iar George se simțea măgulit că vine și se mândrea că-i caută sfaturile un bărbat deștept ca Ion care, prin minte și șiretenie, s-a înstărit de unde mai înainte era calic ca șoarecele din biserică.

Numai Savista-oloaga, care trăia pe lângă casa lui George, bufnea și se burzuluia din ce în ce mai năstrușnică. Fiindcă George a strâns-o de pe drumuri și glumea uneori cu dânsa și mai ales fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu, să-i dea și ei câte-un păhărel, Savista îl iubea cu o furie sălbatică, atât de caracteristică estropiaților, și ar fi fost în stare să strângă de gât pe oricine pentru dânsul. În schimbul mâncării n-avea altă îndatorire decât să stea toată ziua pe prispă și să hâșâiască găinile ca să nu intre în tindă. Ba joia, când era frumos, George îi mai dădea voie să se târască până-n Ulița Mare, să-și cerșească și câte ceva gologani, să aibă și ea banii ei... Cu aceeași patimă ura însă pe Ion de când a simțit că umblă după Florica și că astfel vrea să înșele pe George. Se liniștise un răstimp, după ce ocărâse pe Ana, văzând că venirile lui Ion sau oprit brusc, și fusese chiar mândră că ea a putut abate o primejdie ce amenința pe idolul ei. Dar acuma, că Ion venea mai des ca totdeauna, îngrijorările o zbuciumau și o făceau să nu mai ațipească nici în după-amiezile cele mai dogorâtoare. De cum sosea Ion, ea se lipea pe prispă ca o broască, ciulind urechile ca să nu-i scape nici o vorbă, ochii îi luceau straniu, ca două mărgele de sticlă, urmărindu-i fiece mișcare și privire, fără a pierde din vedere nici pe Florica în care n-avea nici o încredere, neuitând că odinioară era să se mărite chiar cu Ion, dacă el ar fi vrut-o s-o ia... Se înfuria că nu putea surprinde nimic la Ion și că doar Florica se zăpăcea și se roșea puțin, încât oalele îi dădeau deseori în foc, umplând toată casa cu aburi și miros de rântaș ars.

Plictisită de atâta pândă zădarnică, într-o zi, fiind numai Florica acasă, avu o izbucnire de furie, urlând și amenințând:

- Spun tot lui George... Tu ești rapandula... tu... tu... Ce vine Ion? A? Ce-i Ion? Bărbat?... Ptiu?... Tffss!...

Scuipă spre Florica, se învineți de mânie neputincioasă, își smulse smocuri de păr din cap și ochii i se umplură de sânge răcnind:

- Rușine!... Rapandulă!... Omoară George!... Femeia se sperie întâi, crezând c-a dat boala rea peste ea, dar pe urmă, înțelegând unde bate, o huidui. Și oloaga se potoli îndată, parcă i-ar fi turnat apă rece în cap. Îi păru rău că s-a trădat și, ca s-o dreagă, vru să arate c-a glumit și începu să râdă cu dinții ei lungi și galbeni:

- Glumă, fă... Zău... Dă-mi ciorbă!... Foame... Odată însă Ion pică pe la prânz, când George lipsea. Savista încremeni pe prispă văzându-l că intră în ogradă. Și când Ion zise nepăsător, oprindu-se lângă poartă:

- Noroc, noroc, Savisto! Tot voinică?... Da George-i pe-acasă?

- Numai Florica acasă! răspunse ea repede, arzând de dor să-l facă să se apropie de nevastă ca să se adeverească bănuiala ei.

Ion stătu pe gânduri câteva clipe, ș-apoi zise mai încet, aruncându-și ochii fulgerător spre tindă:

- Aveam cu George o vorbă... Păcat că nu-i și el aici...

Și plecă, întristat, clătinând din cap, uitându-se înapoi din uliță. Savista fierbea de bucurie. Era sigură că Ion venise la Florica, înadins pentru că o știa singură. Și de-aci încolo, când nu era George acasă, nu mai stătu lângă ușa tinzii, ci tocmai în colț, ascunsă după o grămadă de coceni de porumb, așteptându-l să mai pice.

Peste câteva zile Ion într-adevăr veni iar, tot pe vremea prânzului. Înainte de a deschide portița însă se uită prin ogradă. Oloaga, din ascunzătoare, vedea că pe ea o caută. Apoi Ion intră repede și dispăru în tindă. Savista se târî cât mai fără zgomot spre ușă. Și auzi glasul lui Ion, drăgăstos, și pe al Floricăi, înfricoșat. Tremura totuși atât de grozav de bucurie, că nu înțelese nimic, deși cei doi în tindă vorbeau destul de tare.