Cântecul Dragonului

Nea Pintea: Cântecul Dragonului

—Trezește-te!

O voce ascuțită îi săgetă membrana fină a timpanelor. Ar fi vrut să deschidă ochii, dar își simțea pleoapele prea grele, iar corpul înțepenit refuza să răspundă oricărui semnal de a se pune în mișcare.

—Hai, bătrâne! Trezește-te, te rog!

De data aceasta glasul era de o rezonanță mai blândă, părea chiar cunoscut. Era oare cu putință? Făcu un efort și miji ochii. Avea privirea încă tulbure și soarele puternic nu îl ajuta deloc, dar reuși să deslușească un chip angelic aplecat cu interes asupra lui.

—Acum e amiază și noi nici nu am pornit la drum! Dacă știam cât ești de slab, nu-mi puneam mintea cu tine azi-noapte. Dar na, părea că duci...

—Tu ești, Măriuca? îi intrerupse el șuvoiul de vorbe, ale căror sens îi era complet străin.

Pentru o clipă fata încremeni, privindu-l confuză. Când își reveni, răspunse aproape furioasă:

—Măriuca? Nu știu cine e Măriuca și ai face bine să-ți revii, bătrâne, că ne așteaptă o zi lungă!

"Bătrânul" se ridică în capul oaselor și privi în jurul său, clipind repetat. O poiană de un verde crud se întidea la marginea unei păduri dese de aluni imenși, clipocitul unei ape se auzea în apropiere și păsări nemaivăzute zburau pe deasupra crengilor încărcate. De parcă nu era de-ajuns, o copilă cu obraji rumeni și păr bălai îl studia curioasă. Prinse grai și rosti năuc:

—Cine ești? Unde suntem și cum am ajuns aici?

Văzându-l într-o asemenea stare, tinerei i se făcu milă de el. Era evident că aproape cele 16 halbe de bere îi afectaseră grav memoria. Se apropie de el și i se adresă calm:

—Numele meu este Lisaya. Iar tu ești bătrânul cu nume ciudat...

—Pintea, sunt nea Pintea.

—Exact!

Lisaya se așeză pe iarba moale, lângă el, și, cu răbdare, începu să-i dezvăluie întregul șir de evenimente ce-i adusese în prezent.

Astfel, nea Pintea află că Lisaya străbătuse ținutul de la poalele Munților Albaștri în căutarea lui. Avea nevoie de el pentru a-și salva prietenul de la moarte. Sau, mai bine zis, de harul său. Dragonul căzuse pradă vânătorilor de solzi și acum se stingea încet, cu răni adânci în carne și în suflet. Singurul lucru care-l putea vindeca era cântecul unei inimi pure.
Pe nea Pintea îl întâlnise într-un han. Stătea stingher la o masă, cu halba de bere în față și chitara pe umăr. Aproape îl vedeai ca prin ceață de la fumul lăsat de țigările pe care le fuma cu nesaț. Hainele ponosite și căciula jerpelită îi dădeau aerul unui cerșetor la drumul mare. Fusese de acord să o însoțească pe copila vizibil îngrijorată și acum se îndreptau spre Cascada de Soare, unde se afla dragonul.
Noaptea trecută, în satul în care poposiseră, nea Pintea și Lisaya își măsuraseră puterile, dar nu în luptă, ci-n băută.

Nea Pintea asculta uluit și amuzat, în același timp, ciudățeniile care i se înfățișau.

"'Tu-i paștele mă-sii, Pinteo! Trebuia să te lași de băutură când ai avut ocazia! Ți-a distrus și bruma de minte care-ți mai rămăsese. Acu', na poftim! vânători, dragoni și cântece magice."

Scutură de două ori din cap, dar nu se schimbă nimic. Hotărât, se duse glonț la pârâu și își scufundă fața în apa rece, așteptând ca halucinația să dispară. Când își readuse chipul la suprafață, trăsăturile i se oglindiră în luciul apei. Nu degeaba fătuca asta îl numea "bătrân". Așa și arăta în comparație cu ea.

—Dacă ai terminat cu bălăceala, ia-ți chitara și să mergem! o auzi pe Lisaya strigând.

Bun. Deci minunata halucinație chiar juca dur. Ei bine, cum părea mult mai ofertantă decât existența lui anostă, se lăsă în voia ei.
Îi ardea buza după o țigară, așa că întrebă:

—Fata tatii, o țigară n-ai?

—Da' de unde, moșule? De ce crezi că ne grăbim? Nu mai avem provizii și nici bani, iar de mers să tot mai fie vreo două zile. Dar nu-i bai, o să câștigăm suficient de pe urma chitarei tale! spuse Lisaya veselă.

—O vindem? adăugă el curios.

—Nicidecum. O vei folosi tu așa cum știi mai bine.

În zadar a încercat el să o convingă că nu mai cântase demult, că abia își mai amintea melodii și că nu mai nimerea acorduri. Lisaya era atât de încrezătoare și entuziasmată că nici nu-l băgă în seamă.

Ajunși în sat, se opriră la o răscruce și se așezară la umbra unui pom cu o coroană mai bogată, care să-i protejeze de arșiță.
Nea Pintea își lăsă căciula pe iarbă și atinse coardele chitarei cu degetele-i groase de la mâna stângă. Încet, le făcu să vibreze pe frânturi de cântece din îndepărtata lui copilărie.
Sătenii care auziseră ciudatele sunete se adunau treptat în jurul lor. Prinse elan și se pierdu ușor în vâltoarea notelor. Pentru final păstrase "Cobzarul", cântecul lui de suflet, ce răsuna parcă de la începuturile lumii:

"Lăsați-mă lângă pahar,
De viață nici că-mi pasă!
Căci sunt copil al nimănui
Și n-am nici bani, nici casă..."

Îl scoaseră din transa în care căzuse aplauzele furtunoase ale mulțimii și chiuiturile de bucurie ale Lisayei. Ochii copilei sclipeau de admirație, iar căciula nu se mai vedea de grămada de monede care străluceau în soare.
Mâncară gratis la hanul din sat, unde fură primiți cu urale și își continuară apoi călătoria.

Se avântară în pădure, spre inima munților. După un drum anevoios pe cărări întortocheate, aproape de vârf, auziră sunetul inconfundabil al cascadei. Soarele se revărsa în apele ei, încât părea făurită din raze de lumină.
Dincolo de cascadă, ascuns de umbra copacilor, zăcea dragonul. Creatura de mărimea unei case, avea ochii închiși. Pielea vânătă era brăzdată de dungi negricioase din sânge închegat, la fel și aripile. Lisaya îl atinse ușor pe bot. O respirație slabă abia se făcea simțită. Grăi printre lacrimi:

—Cântă, nea Pintea! Te rog!

Înlemnit, bărbatul abia articulă:

—Și dacă nu pot? Cum știi că inima mea e pură? A fost atât de încercată...

—Privirea ta nu minte, nea Pintea. Eu am vazut-o! Cântă! îl imploră fata.

Și cântă. Așa cum nu o mai făcuse niciodată. Frenetic. Fiecare notă aprindea o nouă stea pe pielea dragonului.
Până când deschise ochii.
Era dimineață.