Sari din somn, urland si gafaind. Podeaua celulei era tare, beton rece si nevatamabil. Stand in genunchi si sprijinit in palme isi lipi fruntea nadusita de ea, incercand sa isi regleze ritmul cardiac. In jur se auzea un murmur permanent, intrerupt arareori de strigate sau de rasete. Glasul sau avu un ecou lugubru, care ii aduse inca un fior pentru a ii serpui sub piele, alaturi de ceilalti.
Trase adanc aer in piept si se ridica, rezemandu-si capul de zid. Repeta cu glas sfarsit cuvintele pe care si le spunea de fiecare data, dar, acum, nu mai avura nici un efect. I se parea ca revede peste tot in intuneric sclipirea metalica a ochilor aceia albastri, ceea ce il facea sa icneasca disperat, de parca nu ar mai fi avut aer. "Remuscarile, dragul meu, remuscarile te chinuie cel mai tare. Ei nu stiu asta. Ei cred ca pedepsele lor sunt cele mai rele si
e mai bine sa creada asta. Dar repercusiunile faptelor noastre, ratiunea aceea chinuita, constiinta noastra gaunoasa si, in fine, amintirile sunrt mult mai rele. Amintirile. Imagini odiseice de care ne aninam. Fara amintiri n-am fi oameni, dar, totusi, ele sunt cele ce ne fac monstri."
Rasufla prelung, dand afara ultima farama de aer pe care o mai avea in plamani, apoi inspira iarasi. Realiza ca are mainile inclestate si facu un efort, mai mult mental decat fizic, pentru a le relaxa. Stranse si desfacu pumnii, privindu-i ca pentru pentru prima oara. Prin intunericul acela tenebros, el isi vedea mainile patate de sange. Tresari dureros, lovindu-se cu spatele de zid. Se lasa pe vine, incercand sa isi stapaneasca tremurul. Dar oriunde privea revedea amanuntele crimei - pe jos, trupul prabusit al femeii, luciul metalic al gratiilor, asemuit strafulgerarii lamei cutitului. Urla. Stranse ochii puternic, dar intunericul ii aduse aminte de ceva si mai dureros. In negrul acela absolut vedea conturandu-se vag parul copilitei si ochii ei. La fel de negri si luciosi ca si noaptea. Si o vazu pe ea, sugrumandu-si tipatul, in timp ce se gemuia, facandu-se una cu peretele. Ii vazu lacrimile picurand, codita impletita saltandu-i in timp ce trupul ii era zguduit de suspne intretaiate.
Asta era cel mai rau.
Melodioara plansetului fetei il facu sa isi piarda coerenta gandurilor, asa cum glasul mamei il face pe copil sa adoarma. Rabufni, urland si lovind, izbind in ziduri si il gratii, caci in altceva nu avea in ce. Continua sa dea, mai cu sete si mai cu forta decat o facuse vreodata. Unica farama de constiinta ce ii mai rmasese il anunta cu glas sfarsit din indepartat ca nu facea altceva decat sa se raneasca. O, dar stia asta foarte bine. Atunci, puterea loviturilor parea inabusita, invelita in vata. Adrenalina masca totul. Dar, stia la fel de bine, dupa ce se va calma, va resimti totul.
Si tocmai asta era partea lui preferta.
Alterna cateva bufnete surde in beton cu vibratul sonor al gratilor de fier. Incepu sa fie constient de aclamatiile celorlalti detinuti, care se inghesuiau sa vada spectacolul. Lovi si mai tare. Doi gardieni veneau in fuga spre el, chemand intariri. Izbi si mai cu forta. Usa celulei se deschise. Urla din toti rarunchii. Abia cand patru barbati il imobilizara, el isi recapata ratiunea. Se zbatu o clipa, inainte sa se lase moale in mainile lor, asa cum facea intotdeauna. Cazu in genunchi, cu tot corpul zvacnindu-i. Unul dintre gardieni ii expedie o lovitura de bocanc in coaste, iar el o primi fara sa cracneasca, neindoindu-se ca o merita. Le simti ochii mandri si privirile superioare, apoi, chiar inainte ca ei sa iasa, simti o mana batandu-l usurel pe umar, a incurajare. Tresari violent,
simtindu-si tot corpul incordat ca un arc si se scutura de atingrea aceea blanda. Caci ea il durea mai rau decat loviturile.
- Ebony, iesirile tale violente nu sunt raspunsul, ii repeta pentru a mia oara.
El isi intoarse privirea rece si goala spre ea, dar fara sa priveasca, de fapt, cum isi impinge ochelarii mai sus pe nas.
- Atunci care e raspunsul, Nataly?
Se rezema de spatarul scaunului metalic, privind-o cum tresare. Ea se uita la el fix si deschise gura sa spuna ceva, dar o inchise la loc. Se apleca si consemna concentrata ceva in carnetul din fata ei.
- Exact cum credeam, ii spuse el.
O privi o vreme, apoi se ridica, prins de brat de un gardian. Se lasa indrumat pe hol, flancat de celule pline cu condamnati ce se zgaiau la el.
- Cum a fost la consiliere, Ebony? Il intreba barbatul - un blond inalt si desirat, cu ochi de un verde cald, primavaratic.
Se multumi sa priveasca inainte, fara sa raspunda, concentrat pe huiduielile si injuraturile celor inca inchisi. Inchise ochii si se lasa dus prin curte, apoi pana la ghereta de pasa, unde fu perchezitionat. Nu scoase nici un cuvant. Faptul ca, in cateva clipe, avea sa fie din nou azvarlit acolo, in lume, nu ii aducea nici un strop de consolare, ci doar ii innegura gandurile, chinuindu-l. Respira rar si insuficient, caci aerul i se parea incarcat cu o vinovatie cronica.
- Esti curat, ranji unul din oameni.
Se trezi tras si impins. Un brunet deschuie poarta si dezactiva protectiile. O serie de maraieli infundate il trezira suficient cat sa isi indrepte spinarea. Cand poarta fu deschisa, eliberand ultimul obstcol intre el si libertate, avu senzatia ca se afla in fata unui taram al groazei.
O secunda mai tarziu, doua maini il imbrancira si fu azvarlit afara. Poarta se incuie in urma lui, iar el ramase liber si singur, unicul lucru pe care il putea simti fiind senzatia atat de familiara a sufletului sau erodat de vina.
