Isi indesa mainile in buzunarele hanoracului, in incercarea de a le ascunde tremurul. Mergea cu pasi rapizi, impleticiti si avea privirea goala fixata drept inainte. Incerca sa ignore totul - masinile, cladirile, oamenii si glasurile lor, privirile curioase ce ii sfredeleau sufletul, insusi universul si viata, faptul ca trebuia sa inspire si sa expire, faptul ca era inca un om si ca existenta lui nesigura pe pamant nu dadea semne sa se sfarseasca prea curand. Si-ar fi dorit cu ardoare sa se intinda undeva pe asfalt si sa isi astepte moartea, sa nu mai faca nimic ce i-ar prelungi agonia. Se gandise atatea nopti si atatea zile la sinucidere, la cum l-ar descatusa ea de vina si la cum si-ar plati astfel faptele. Dar nu putea. Nu putea, deoarece ea murise pentru ca el sa traiasca si acum nu puteau pieri amandoi. Cat regreta ca ii periclitase existenta, ca in balanta ratiunii lui disperate propria viata atarnase mai greu decat a strainei aceleia! Dar nu era o straina. Un fior ii trecu pe sira spinarii. O vedea in fiecare noapte, vizitandu-l in somnul scurt si agitat, ii recunostea trasaturile oriunde, ii stia chipul si glasul mai bine decat pe cele proprii. Se gandise la ea de atatea ori si isi analizase fapta in atatea randuri ca avea impresia ca viata sa, impartita in doua capitole, existase, in prima faza in noaptea aceea si apoi. O numea viata pentru ca nu stia cum altcumva ar putea numi acea perioada, desi stia foarte bine ca e deja mort pe dinauntru.
Se intrebase de multe ori cat de mult l-ar fi invinovatit ea si ajunsese la o singura concluzie: nu suficient. Nimeni nu il putea uri atat cat o facea el singur. Si, chiar daca in acei ani cat fusese inchis multi incercasera sa il readuca pe calea cea buna - care mama masii o mai fi fost si ea, caci el nu cunostea decat rau si si mai rau - el singur nu se putuse absolvi de vina. "Te acuzi si te invinovatesti mult prea mult", repeta psihologul penitenciarului. "Nu exista vina fara vinovat", ii spunea si el, mecanic.
- Aveti o moneda, domnule?
Tresari atat de violent la glasul acela ragusit ca se simti gata sa cada. Cu inima zbatandui-se in piept, se intoarse spre bordura unde zaea un baiat ce parea sa graviteze in jurul varstei de doisprezece ani. Parul negru ii cadea pe fruntea murdara, iar el isi smuci violent capul pentru a il indeparta.
- Da-mi bani! urla copilul, repezindu-se spre el si agatandu-i-se de pantalonii largi. Tu nu stii ce inseamna sa traiesti pe strazi, nu stii ce inseamna sa fii ca mine!
Realiza ca nu stia daca tipase si inainte, ori macar daca mai spusese ceva in scurtul sau moment de visare, caci tulburarea sa crancena i invaluise ca o ceata, atenuand efectele vietii din jurul sau. Si totusi, cuvintele lui aprinsera in el o scanteie, dezlantuind o sila si o furie care ii aminteau periculos de mult de el cel de dinainte. Nu stia ca in el mai ramasesera sentimente umane dar, pe de alta parte, probabil ca ura aceea nu era umana.
- Stiu! Stiu ce inseamna sa stai pe strazi! Stiu ce inseamna si ce presupune tot rahatul asta de viata pe care suntem obligati sa o traim! racni el. Stiu mult prea bine ca pana si cel mai mare compromis tot nu te asigura ca prinzi ziua de maine si ca toti sunt niste nemernici carora nu le pasa daca tu mai traiesti sau nu. Stiu si as vrea sa nu o fi stiut, as vrea sa nu fi stiut cum e sa traiesti, as vrea sa nu fi stiut nimic!
Propriile sale cuvinte il sufocara, navalind de undeva din interiorul sau putred. Se opri gafaind, privind pentru prima oara direct catre baiat, care il privea cu ochi mari. Respirand prelung, se rezema cu umarul de un stalp de electricitate, pentru a isi asgura echilibrul. Coloana de beton era rece si solida.
- Esti un las, continua. Un las pentru ca tot ce faci e sa stai aici, sa te plangi si sa acuzi. Sa te uiti cu jind la cei cu paltoane groase care ii apara de frig, cei cu masini si case. Dar ei nu sunt adevaratii vinovati. Nu sunt vinovati ca le-a fost repartizata o viata buna. Universul e. Pentru ca noi suntem doar efectele lui secundare, isi permite sa se joace cu noi si sa isi bata joc in stil mare. Si nu putem schimba porcaria asta. Surase trist. Poate doar in mai rau.
Se astepta ca dupa iesirea aceea violenta, copilul sa o rupa la fuga, strigandu-i cuvinte urate. Dar el il privea de acolo, de la un pas distanta de el, cu ochi mari, caprui, in care se citea un doi de admiratie. Revenind la un ton bland, care il surprinse si pe el, se apropie si ii zise:
- Nu face aceleasi greseli ca mine. Esti mai bogat decat crezi.
Copilul clatina admirativ din cap, iar el se scotoci prin buzunar, scotand o bancnota. I-o intinse si isi continua drumul fara destinatie, cu pasi impleticiti. Desi nu privi inapoi, stia ca baiatul ramasese acolo, privindu-l lung, cu o evlavie pe care el nu o merita.
Rasuflarea ii mai tremura inca odata, sugrumata de scancete si lacrimi, cand usa se tranti in urma ei. Cheia de bronz i se rasuci nesigur in palma si intra in broasca usii. O apuca de modelul complicat, un semicec de frunze de laur pictate in aramiu si rasuci. Se auzi un pocnet scurt si ea scanci. Stia ca zgomotul asta inseamna izolare. Dar mai stia si ca izolarea nu aduce nimic bun.
Se intoarse spre pervaz, sprijinindu-se o clipa de marmura acestuia. Apoi rasufla, coplesita si disperata. Lua vioara si si-o aseza pe genunchi, asa cum facea mereu si aproape ca fu prea amortita pentru a mai simti atingerea. Isi cobori ochii verzi spre instrument. Lemn lucios, maroniu si neted. O impinse brusc, cuprinsa de repulsie si ceva din ea sclipi metalic, ca un repros. Ea se ridica si facu un pas in lateral, de parca apropierea i-ar fi pricinuit vreun rau.
Pe hol rasunara pasi inegali si lenti.
Se cuprinse singura cu bratele si isi muta privirea spre fereastra. In sticla translucida se reflectau vag contururi ale camerei. Intinse mana tremuratoare, vrand sa atinga imaginea. Alter egoul sau se misca si el si doi ochi albastri sclipira tematori si inlacrimati.
Si, in acea clipa, simti cum ceva se rupe iarasi inauntrul ei.
Zguduita de suspine, se intoarse iarasi la vioara. Isi tracu mana peste coardele sale, perfect acordate, iar acestea zbarnaira in semn de recunoastere. Dintre ele se desprinse si aluneca o bucata ingusta si subtire de metal sclipitor.
O apuca intre degetele subtiri si o lipi de incheietura. Pe pielea alba se reliefau alte taieturi subtiri, seturi de cate patru linii subtiri si rosii.
Mai incepu sa scrijeleasca una.
Toate erau patrate egale, cu laturi drepte, paralele doua cate doua, ancorate in cele patru puncte cardinale. Figura ce semnifica stabilitatea, baza pe care se inalta apoi varful, cladind piramida, simbolul perfectiunii.
Apasa mai tare si durerea se inteti, dar continua sa traseze linia, inchizand patratul.
Se ruga in tacere ca noul semn sa-i ofere din stabilitatea simbolizata.
- Winter?
Pasii ajunsesera in sfarsit in dreptul usii ei si, dupa vocea joasa si ragusita, stiu ca tatal sau bause iarasi.
Impinse iarasi lama sub coardele viorii, iar ele tacura, solemne.
- Winter? repeta vocea.
Lua vioara si o potrivi in pozitia corecta. Simti sangele rostogolindu-i-se pe incheietura si se gandi, usor amuzata, cum ar fi daca acesta ar umple figura, colorand-o.
Picatura se rostogoli mai departe, cazand si spargandu-se pe lemnul lucios al viorii.
Lua arcusul si incepu sa cante primele note ale unei sonete de Bach. La putin timp, din spatele usii se auzi un oftat, iar pasii se departara iarasi.
Ofta si ea, ca un raspuns necerut. Cand isi privi iarasi reflexia, cei doi ochi albastri devenisera iarasi reci si inexpresivi.
In schimb, pe incheietura ii straluceau lacrimi de sange.
