Tears

2.

Ochii mei cercetau fiecare bucățică din încăpere, era asa spațios si curat. Cred ca este de 10 ori mai mare decat casa mea. Nu provin dintr-o familie înstărita, dar nu ma pot plânge pentru ca inca nu am murit de foame, mama are mereu grijă să mănânc cat si cum trebuie, ma iubeste foarte mult si asta e de ajuns pentru mine.

Las un suspin sa imi părăsească gura si imi mut privirea speriată spre el. Era cu mult înalt fata de mine, era îmbrăcat intr-un tricou alb, lasându-i la iveală muschii bine definiți si tatuajele. Imi cobor privirea, observându-i picioare lungi si slabe, acoperite de o pereche de blugi negri strâmți. Arată bine, dar în momentul asta eram prea terifiata sa ma gandesc la asta.

- De ce m-ai adus aici? Mă gasesc intreband, fixandu-i privirea.

Nu aveam nicio idee de ce am pus întrebarea asta, gura mea o luase pe dinainte, fara sa ma mai gandesc.

Se apropie periculos de mult de mine, zâmbind, eu făcând câtiva pasi inapoi de frică, incleştându-mi pumnii. Incercam sa adopt o pozitie serioasa, sa ii arat ca nu imi este frică de el, dar am eșuat.

- Părinții tăi te-au vândut, Paige, imi spune fara nicio reținere.

La auzul acestor cuvinte, am crezut ca imi cedează picioarele, dar am revenit la normal, spunând că nu e adevărat. Nu avea cum, sigur isi bate joc de mine.

- Minți, ii spun încruntându-ma.

- Oare? Intreaba, scoțând de la spatele blugilor o foaie pe care mi-o inmâneaza. Convinge- te, imi spune ranjind.

Apuc foaia si încep să citesc, observând la sfarsit semnăturile părinților mei. Scap foaia pe jos si simt ca incep sa imi tremure mâinile. Nu poate fi posibil. Ei ma iubesc, sunt fata lor, nu ma pot vinde. M-au crescut, au avut grija de mine, nu ma pot abandona asa.

- De acum imi aparții, continua si eu imi ridic privirea, nevenindu-mi sa cred ca tocmai am auzit. Sper ca visez si asta se intampla numai în capul meu.

Imi mod normal, i-as rade in fata, sau i-as da replica, dar asta m-a lăsat lasat fara cuvinte. Eram terminată. Simteam lacrimile cum se formeaza in coltul ochilor, dar nu le-am lăsat sa cada. Nu mai am pentru ce sa vars vreo lacrima.

- Nu iti apartin si nu iti voi apartine, scoate-ti ideea asta bolnavă din cap, ii spun si in urmatorul moment simt cum palma lui se izbeste puternic de obrazul meu, apoi mă apuca de încheietura, in ciuda durerii provocate, trăgându-ma aproape de el, soptindu-mi la ureche:

- De acum esti a mea si vei face exact ce spun eu. Nu incerca sa ma enervezi, pentru ca va iesi urât, spune si ma strânge si mai mult. Acum, haide, trebuie sa iti cureți rana, imi zice si ma trage dupa el.

Şi aici începe coşmarul meu.