Între colți

ddmmyyyy

N-am mai scris de mult timp aici. Ani de zile să tot fie. Am început jurnalul ăsta când l-am întâlnit pe R. şi am încetat să mai scriu în el când totul s-a terminat între mine şi el. R. a fost singurul bărbat dintre cei pe care i-am iubit care m-a  obsedat atât de mult încât să scriu despre el, să îl fac nemuritor. Pf, dar în loc să îl fac nemuritor pe el, am trecut tristeţile mele în eternitate. Azi l-am revăzut. Azi iar scriu. Ciudat, jurnalul ăsta mereu a fost punctul meu de echilibru în zilele alaturi de el. Dar de ce echilibru aş mai avea nevoie acum? Am o viaţa fericită.Cred.

Azi a fost ziua mea lungă la cafenea. De dimineaţa până noaptea târziu. De la deschidere până la închidere. Să fac curat, să servesc oamenii, să prepar licorile magice, să fac curat iar. Cafeneaua asta îmi este atât de dragă. Prima oara când am fost aici, a fost când l-am cunoscut pe R. Voiam amândoi să mergem într-un loc liniştit şi intim unde să ne simţim ca acasă. Localul tocmai se dechisese, iar eu aflasem de la o prietenă de el. E un loc retras, în mijlocul oraşului, ascunzându-se la vederea tuturor. Şi tocmai misterul ăsta m-a făcut să mă îndrăgostesc de el. ''Între colţi''. Nu mi-a plăcut numele, nu-mi spunea nimic la început. Mă speria chiar, mă făcea să mă gândesc la colţii unui lup care mai avea puţin şi voia să îmi sfâşie beregata. Apoi am privit înţelesul din spatele înţelesului. Oraşul e o junglă, plină de animale, plină de colţi. Locul ăsta era ferit de colţi pentru că se afla între ei. Chiar în micul spaţiu rămas între colţi, se afla magia si apărarea. Şi liniştea. ''Între colţi'' a devenit între timp micul meu locaş forticat care mă apăra de răutăţile oamenilor. Aici orcine venea, era de-al casei, pentru că zâmbea şi era fericit. Bucuria şi voia bună erau contagioase la cafeneaua mea preferată. Aşa că într-o zi, cu mult timp după ce am întrerupt orice legătură cu R. , pe când îmi beam obişnuitul ceai negru l-am întrebat pe Coriolan, unul dintre chelneri, dacă au nevoie de o mână de ajutor, dacă pot munci şi eu aici. Mi-a promis că o să se intereseze şi mi-a spus să vin cu un CV. Zis si facut. După trei zile eram şi eu o părticică oficială din local.

Cu R. nu am fost de multe ori aici. Dar iubeam de câte ori o făceam. Pentru că 'Între colţi'' era singurul loc unde puteam să fim la fel de intimi ca în pat. Nu mă refer la intim trupeşte, cât sufleteşte. Locul ăsta îi deschidea sufletul cu forţa, iar el nici măcar nu sesiza, iar eu adoram combinaţia fatală dintre cafenea şi el. Dacă după ce ne-am despărţit, eu am continuat să vin aici ca o fanatică, el nu a mai trecut pragul deloc. Dar azi a făcut-o. A trecut pragul zambind, ţinăndu-se de mână cu o femeie frumoasă. Am îngheţat când l-am văzut. Nu pentru că era cu o altă femeie, ci pentru că venise aici cu o altă femeie. Mi s-a părut o mică mare blasfemie ce a făcut el. Şi dacă eu am Îngheţat când l-am văzut, lui i-a pierit zâmbetul de tot când m-a zărit. L-am rugat pe Coriolan să ia el masa lor, deşi era de datoria mea să o fac. Coriolan a înţeles. El a fost aici dintotdeauna, ştia că el este...el, R. , aşa că a acceptat fără să mai întrebe de ce, cum de obicei o făcea. R. se aşezase cu faţa spre mine, dar nu părea să îmi acorde atenţie, ceea ce m-a liniştit. Am început să trebăluiesc după tejghea când i-am auzit vocea in faţa mea şi am scăpat un ibric pe jos. M-a salutat scurt şi m-a întrebat dacă poate lua un coşuleţ cu şerveţele. L-am privit pierdută şi i-am zis că da. Simţeam cum îmi tremurau picioarele şi aveam un nod în gât de emoţie. Apoi a pus mâna pe coşuleţul cu şerveţele, dar nu l-a luat. Mi-a zis că nu ştia că lucrez aici. I-am zis la rândul meu că nu ştiam că mai avea de gând să se întoarcă vreodata aici.  A râs. Apoi a adăugat că prietena lui tocmai ''descoperise'' cafeneaua şi dorea cu tot dinadinsul să vina aici. Apoi linişte. Ne-am privit sec, cu ochii noştri atât de asemenători, ca scoarţa unui copac şi, văzând că nu avea de gând să plece, i-am înmânat chiar eu coşuleţul cu şerveţele. Mi-a zâmbit scurt, semn că nu i-a priit deloc gestul meu şi s-a întors la masa lui. La sfârşit, Coriolan mi-a dat chitanţa de la masa lor. Pe ea era scris un mesaj semnat de R. care îmi trasmitea că o să revină. Am încercat să par nepăsătoare, dar Coriolan m-a simţit si m-a bătut prieteneşte pe umăr. Mi-a zis că o să ia el întotdeauna masa lui, să nu îmi fac probleme.

R. mi-a făcut mult rău cu egoismul lui. Îmi doresc să fiu şi eu egoista cu el. Mi-a reuşit, caţiva ani. Acum că l-am revăzut a început să mă bântuie atât de tare prezenţa lui încât îmi regret alegerea de a fi nesuferită şi egoistă. Mai ales că mi-am dat seama, cât de mult Mihai seamănă cu el. Aceleaşi urechi mici şi clapăuge, acelaşi păr şaten închis cârlionţat, aceeaşi strungăreaţă, aceleaşi gropiţe din obraji, acelaşi nas putin cârn. Seamănă atât de mult cu el...

Trebuie să închei, Mihai plânge.

Mihai este fiul meu în vârsta de 3 ani.

Nu ştiu de ce am scris asta în jurnal, nu e ca şi cum o să citească vreodată altcineva jurnalul ăsta în afară de mine.

În fine, totul o să fie bine, eu am fugit!

Delia.