Când totul se schimbă

Doi

- O să doară?

- Puţin. Domnișoară, sunteţi sigură că vreţi asta? Este permanent.

- Știu. Da, sunt sigură.

Nu a durut foarte tare. Doar la început.

- Să ţineţi asta pe mână. O zi bună vă doresc.

Am plecat de la studio. Pe stradă am dat peste o fostă prietenă. Toţi prietenii mei se îndepărtaseră de mine.

- Sasha? Tu ești?

- Da.

- Oau. Când s-a întâmplat asta?

- Nu știu...

- De ce te-ai schimbat atât?

- E o poveste lungă.

- Știi, îmi lipsești. Dar tu nu mai ești tu. Mi-e dor de vechea Sasha.

- Vechea Sasha nu mai există.

- Bine, a spus tristă.

Nu mai voiam să fiu ca înainte. Înainte eram plicticoasă. Banală. Cuminte.

Am lăsat-o pe Sydney în spate și m-am îndreptat în pas vioi spre casă, unde mama m-a întâmpinat în prag.

- Unde ai fost? a întrebat furioasă. Astăzi trebuia să mergem la picnic cu familia. Din cauza ta, Emily a stat azi în casă și s-a plictisit de moarte.

- Am uitat, am spus plecându-mi capul.

Se pregătea probabil să îmi arunce sentinţa finală, când privirea i s-a oprit pe mâna mea, foarte aproape de locul unde îmi făcusem tatuajul cu puţin timp înainte. Nu îl acoperisem, nu mă așteptam să i găsesc în pragul ușii. Am lăsat mâneca puloverului violet să cadă, încercând să fac să pară cât mai natural posibil.

- Ce e aia? glasul ei era doar o șoaptă. Sasha, ce ai făcut?

Nu i-am răspuns. Mă gândeam la desenul ce va rămâne mereu acolo. Era dreptul ei să fie furioasă. Să ţipe la mine, să mă pedepsească. Dar în loc de asta, am auzit vocea ei sfârșită:

- M-ai dezamăgit.

Cuvintele ei m-au lovit ca un tren. Nici dacă m-ar fi plesnit nu ar fi durut mai tare. Am trecut pe lângă mama care s-a dat la o parte.

Se supărase chiar tare. Doar atunci făcea asta. Mă ignora. De parcă nu existam. Și dacă la început pare minunat, credeţi-mă că două zile petrecute așa erau ca un iad.

Speram, când am coborât la cină, că îi trecuse, dar nu era așa. Chiar nu părea dornică să mai audă de mine. Sau să vorbească cu mine. Tata se uita confuz când la mine, când la ea, și nu știa ce să facă. Era hilar, și dacă nu aș fi fost în situaţia asta, aș fi râs. Emily mânca mazărea în liniște, ea care vorbește mereu și comentează mereu. Și-a dat seama că ceva nu e bine și preferă să tacă decât să fie și ea pedepsitã. Mă miră că reușește să se controleze atât de bine.

Pe parcursul cinei a fost liniște, nimeni nu a spus nimic. M-am întors în camera mea și am început să îmi împachetez lucrurile cele mai importante din cameră și câteva haine. De ce aveam de gând să plec? Până acum, mama când mă ignora totuși avea un altfel de comportament, care mă făcea să vreau să îmi cer scuze. Acum pur și simplu nu eram decât o umbră în casă. Nimeni nu vorbea cu mine. Nu aș fi putut suporta asta mai mult de cinci minute. Și ghiciţi ce. Am stat așa jumătate de oră. Cu mult mai mult. Am întocmit repede o scrisoare pentru mama. Voiam să îi explic de ce am plecat.

Am luat geanta și am coborât în cea mai mare liniște posibilă. Speram să nu scârţâie parchetul, lucru destul de comun în casa veche de câteva generaţii. Am chemat apoi un taxi. Aveam să îl plătesc cu puţinii bani pe care îi strânsesem. Am deschis ușa de la mașină și m-am urcat spunându-i adresa șoferului.