The story of us

Untitled Part 73

       Din spatele usii, o umbra isi facu aparitia. Avea fata palida si ochii inlacrimati. Era de nerecunoscut, plin de dubii si regrete. Era chiar baiatul pe care incercasem atata timp sa-l uit prin compania altuia. Baiatul a carui lipsa imi coplesea existenta, care imi fura nopti si imi starnea furtuna sub pleoape. Baiatul care nu m-a putut iubi niciodata, sau care -cel putin- nu a stiut sa mi-o arate. Acelasi baiat pe care, in ciuda eforturilor mele, nu mi l-am putut scoate din gand...ce sa mai spun de inima... Acelasi, care sta azi in fata mea cu fruntea in pamant, rugandu-ma sa-i ofer macar o explicatie. 

M: - Ce faci aici?!

D: - Spuneai ca vrei sa ma vezi... Ti-am zis ca sunt langa tine! Nu ai decat sa ma ignori, jignesti sau chiar sa faci misto, dar nu voi pleca de aici...Nu pana cand nu te stiu bine...

M: - Nu pot sa cred... (Surazand socata) Multumesc!...

D: - Pentru ce?

M: - Pentru tot...

Rosise... Era mai atragator ca niciodata... Nu i-am remarcat niciodata acesti ochi mari si frumosi... Ce-i drept, nici nu avusesem ocazia caci nu ma privea mai niciodata pentru atat de mult timp, si nu in felul asta... Asa ca am decis sa continui... Am spus tot...

M: - Pentru ca ai grija de mine, pentru ca nu m-ai uitat...Pentru ca esti aici langa mine, pentru ca te mai pot privi inca o data... Pentru ca ai acceptat sa fii cavalerul meu de onoare, desi stiai ca acest lucru te-ar putea destabiliza total... Pentru ca nu m-ai judecat si ai trecut peste orice... Iti multumesc pentru certuri si impacari... Pentru ca m-ai invatat sa iubesc...

D: - Made...Eu... 

M: - Ce-i? 

D: - Vreau sa inteleg: ce ai patit?

M: - Mai intai de toate, tu chiar ma iubesti? Orice ar fi? Fii sincer te rog!

D: - Ce intrebari sunt astea, Made! Nu te iubesc... (Mi-am lasat privirea in jos, dezamagita...) Sunt nebun dupa tine! Si vom trece peste orice, crede-ma! Cand doi oameni se iubesc, nimic nu-i imposibil!

M: - Davy, eu nu o sa am vreodata copii...

D: - Asta e o chestiune de moment... Mai tarziu nu vei mai avea teama asta...

M: - Nu...Chiar nu o sa am copii... Doctorii mi-au spus asta in urma analizelor... (Am izbucnit in lacrimi)

D: - Te rog, nu! (M-a luat in brate plangand...) Vom gasi o cale... Nu trebuie sa disperi! Sunt aici si nu-ti mai dau drumul! (Incerca din rasputeri sa scoata ceva din buzunar.) Daca tot nu mai sunt cavalarul tau de onoare, pot sa fiu cel care iti pune inelul pe deget?

L-am privit pierduta pret de o secunda... Viata imi mai daduse o sansa...Cea pe care o asteptasem de mult timp...

M: - Da! De o mie de ori da!! (Ne-am imbratisat ca si cand ar fi fost prima si ultima data...Ne-am pierdut ratiunea si am inceput sa gandim cu inima... Buzele ni se apropiam iar inima imi batea din ce in ce mai tare... Iar in acel sarut, mi-am proiectat aspiratiile pe intreg cerul instelat...)

Asa au trecut anii...Cei doi iubitori de contradictii au facut pace, s-au casatorit, au devenit un intreg si i-au dat peste nas logicii inca o data... Cum? Au avut doi copii minunati care inca le mai coloreaza zilele cu zambetele lor si joculetele copilariei... Un lucru e cert: speranta ultima moare!