De mână cu regele

           — Îmi pare rău! sâsâi ea de durere.

          Acum toate privirile erau ațintite pe ea.

          — Știu că-ți pare rău, Dehateh, vorbi Acoose. Dar ce ai făcut tu...

          Dehateh vedea pe fața lui dezamăgire. Nu a vrut să facă asta. Nu știa ce făcuse doar atunci când un frate de-al lor fuseseră omorât pentru a demonstra că dușmanii sunt cu adevărat nemiloși când vine vorba de vătămarea liderului lor.

          Acoose își frecă fruntea încruntată, după care le făcu semn celorlalți să iasă din încăpere. Se aplecă, ajungând la nivelul lui Dehateh, după care o prinse de mâini. Ținea la ea pentru că era mezina, dar nu putea să fie mai specială decât ceilalți. Astfel, s-ar fi născut multe conflicte.

          — Dehateh, oftă el, privindu-i chipul. Știi că nu pot să fac nimic.

          Dehateh se ridică de pe betonul rece pe care fusese aruncată și continuă să-l privească stăruitor.

          — Ba da, Acoose, ba da. Ești liderul lor.

          — Nu pot, șopti el, după care se îndreptă spre ușă.

          Dehateh se așeză pe singurul scaun din încăperea întunecată și privi cel mai întunecat colț al sălii.

          — Mă veți pedepsi?

          Îi tremura buza. Știa răspunsul, dar dorea să-l audă din gura lui, gura celui care o ajutase atât de mult încât acum nu se mai putea despărți de el.

          Acoose se opri din mers în fața ușii, stătu câteva secunde, după care, fără să spună nimic, ieși. Dehateh rămase singură în sala de pedeapsă.

          Era cea mai nouă membră a grupului, dar făcuse cea mai mare prostie: lovise liderul celeilalte bande. Nu știa că Adnan, cel ce conducea grupul dușman, era un băiat atât de enervant pentru că nu îl văzuse niciodată. Iar prima oară când îl văzuse era beată și îi trăsese un pumn în față. Atunci, i se păru o idee bună să lovească persoana care nu o lăsa în pace, dar acum prefera să nu fi mers la acel club în acea noapte.

          Îi era frică de pedeapsa pe care o va primi. În Acoose avea încredere, dar în ceilalți membri nu își punea nici cea mai mică fărâmă de crezare. Făcuse și ea o mică greșeală și era închisă în acea cameră. Nu, nu va sta cu mâinile în sân în timp ce soarta ei era în mâinile unor pungași.

          Se ridică și se duse la ușă, observând că în yală era cheia. Dehateh zâmbi drăcește, știind că Acoose o lăsase acolo pentru ea, pentru ca ea să scape. Deși nu voia să-l părăsească pe Acoose, deoarece el va avea de suferit în urma acestei „greșeli", trebuia să fie egoistă. În joc era și viața ei.

          Luă silențios cheia, nu înainte de a încuia ușa. Examină puțin geamul, observând că era mult prea mic pentru a ieși pe el. Oftă exasperată. Nu avea atât de mult timp. În câteva minute Acoose avea să se întoarcă cu toți membrii.

          Ușa nu era o idee bună deoarece ar fi văzut-o dacă ar fi ieșit pe ea.

          Își căută telefonul prin buzunare pentru a face puțină lumină, dar își aminti că Idan îl confiscase. Idan era înfumuratul grupului care mereu strica dispoziția bună a fiecărui om, iar când auzise că cea mai nouă fată din grup săvârșise o astfel de faptă, îi luă telefonul și nu-l mai dădu înapoi.

          Se plimbă prin cameră, unde singura sursă de lumină era un mic geam. În colțul cel mai întunecat piciorul său lovise un obiect tare, din lemn. Se aplecă, începând să pipăie obiectul ciudat. Era o cutie. Continuă să bâjbâie în întuneric în același loc și găsi multe alte cutii ce urcau până în tavan. Dădu fiecare cutie la o parte, iar cu fiecare zgomot pe care îl provoca din greșeală se grăbea mai tare. Ajunse la ultima cutie. Era cea mai mare și cea mai grea dintre toate.