Acel Noiembrie a fost...

....gri

Lacramioara

Cand eram copila, nu mi-a pasat niciodata de starea natiunii mele. Eram mica, singurul lucru care ma interesau erau papusile si cartile mele de colorat. Adultii erau cei care aveau grija de noi, erau cei care ne promiteau marea cu sarea, ca totul va fi bine si frumos si ca toti vom fi in siguranta. Totul a inceput sa se intunece la un moment dat, cand parintii mei incepeau sa-si plece ochii cand ceream ceva mai scump sau cand vedeau lista de preturi puse de scoala pentru urmatorul an scolar. In momentul acela nu intelegeam si nu eram sigura ce se intampla, dar acum privesc acea perioada ca pe inceputul sfarsitului.

Nu eram o tara buna inainte. Plini de datorii, plini de politicieni care nu isi vedeau decat interesul si un popor plin de ura, cu o nevoie absoluta de schimbare. Oamenii au vrut o revolutie.

Oamenii au facut o revolutie.

N-a mers.

Bine, privind retrospectiv, revolutia a mers. A fost un act disperat al unui popor care se simtea pe marginea prapastiei. O revolutie care a dat jos conducerea corupta pe care o vedeau atunci, si a pus in locul lor valori care le credeau mai bune. A mers pentru o perioada. Parea ca tara se ridica, ca si-a luat in maini propria soarta si a infaptuit schimbarea perfecta.

Dar intr-un final, am dat cu bata-n balta. Am dat democratia pe dictatoriat, am dat un Guvern si un Parlament corupt pe un Senat despotic. Nu era bine inainte de Revolutie. Nu am putea minti, nu era bine. Dar nimic nu ne putea pregati pentru domnia Senatului. Pungile nu s-au strans, ci s-au inchis complet. Portile care duceau afara au fost inchise permanent. Familiile au fost permanent despartite. Poporul era sub asediul consecintelor propriei razvratiri.

La inceput nu eram sigura ce se intampla. Dictatura m-a lovit peste fata ca o caramida aruncata dintr-o prastie. Regulile erau mult mai stricte, scoala devenise obligatorie inclusiv dupa liceu, parintii mei munceau dublu ca sa ne poata sustine. Calculatorul devenise un lux, interdictii erau puse peste tot. Indexul aparuse din nou. Carti erau interzise, carti erau arse. Ne-am pierdut trei sferturi din biblioteca in ziua cand a aparut lista cartilor interzise de Senat.

Cand am mai crescut unpic si am inteles cu adevarat lumea din jurul meu, totul s-a intunecat brusc. Opresiunea creativitatii si a liberei exprimari a fost dintotdeauna unul dintre lucrurile care m-au vexat. Asa ca am decis ca daca o revolutie ne-a adus in ruina, atunci vom avea nevoie de o alta revolutie sa reconstruim intreaga tara.

Norocul meu cel mai mare a fost faptul ca am prieteni de incredere, impreuna cu care am construit o retea de anarhisti si revolutionari, oameni tineri, care au simtit in diverse moduri consecintele dictatoriatului pe pielea lor. Oameni ca si cei din trecut, care au decis sa ia soarta in maini si sa faca o schimbare.
Suntem obositi de permanentele promisiuni ca situatia se va imbunatati, de minciuni care incearca sa ne traga de partea Senatului.

Simon

La inceput nu intelegeam de ce totul se schimba in jurul meu. Parintii mi-au explicat de fiecare data cand ii intrebam de ce sunt tristi ca tara noastra s-a schimbat si ca presupusa conducere ne impune un set noi de legi care erau destul de greu de digerat. Asa ca mi-am pus in cap sa devin ‚nenea ala de stie ce-i cu legile', cand voi fi crescut.

Dar lucrurile au devenit foarte grele foarte repede. Scoala punea din ce in ce mai multa presiune pe elevi, fortandu-ne sa invatam mai mult decat era fizic posibil. Societatea ne cerea sa fim asi la scoala dar sa avem o viata sociala infloritoare. Parintii ne scoteau ochii ca au luptat pentru viitorul nostru in Revolutie.

Am gasit jurnalele bunicului meu, care a luptat inaintea tatei, la prima Revolutie, din '89. Vremea care era atunci semana izbitor cu cea pe care o avem acum. Inceputurile noii ere de dupa Revolutia aceea pareau la fel de pline de speranta ca cele de acum sase ani. Dar tara asta pare sa fie sortita sa faca un pas inainte si doi inapoi, sortita esecului si repetarii perpetuee a acelorlasi greseli.