Înger pierdut

1

Mă strecor uşor pe uşa băii, o închid cu atenţie fără să fac prea mult zgomot. Din buzunarul pantalonilor îmi scot moneda şi o arunc în sus, trezindu-mă pe coridorul lung pe care mi-am petrecut copilăria. Ţipete şi urlete se auzeau împrejur, creându-mi o stare de linişte pe care nu am mai avut-o de mult. Din celule vechi se auzeau mai tot timpul plânsete, înjurături, dar niciodată nu se opunea nimeni. Fiindcă nimeni nu ar fi fost îndeajuns de prost încât să se pună cu tata, asta de când a făcut-o William.
După o plimbare de câteva minute pe acel coridor, apăs clanţa unei uşi pe care o cunoşteam foarte bine. Camera voluminoasă era luminată de flăcările ce ardeau neîncetat. Tata obişnuia să îi spună "camera lorzilor", deşi nu l-am înţeles niciodată.
Privirile curioase ale demonilor m-au fixat într-o clipă cu ură, apoi s-au liniştit văzându-mă. M-am aşezat lângă tata şi l-am strâns în braţe, lăsându-l să privească încă spre tabloul din perete. M-a cuprins o mână şi, după câteva secunde, m-a privit.
- Ce faci aici, Lucy?
- Nu aveam somn, răspund jucându-mă cu o şuviţă de păr.
- Nu poţi să vii aici de fiecare dată când te plictiseşti. De ce nu ieşi cu prietenii tăi?
- Oh, nişte idioţi! scuip printre dinţi şi mă ridic de pe canapea, aşezându-mă pe mânerul unui fotoliu.
- Se poate rezolva, spune şi începe să râdă. Aşa sunt oamenii, scumpo, nişte mizerii. Dar trebuie să îi mai suporţi puţin, până mor, şi apoi poţi veni aici şi să îi torturezi cât doreşti.
Am zâmbit la auzul acestor cuvinte. Să îi pot tortura pe cei care fac rău altor oameni, care sunt mincinoşi şi laşi... ăsta era scopul meu încă din copilărie.
- Mă bucur să aud asta, tată. Cred că o să mă duc, colegele mele de cameră ar trebui să se trezească şi probabil vor înnebuni că am încuiat uşa băii.
El râde. Are un chip frumos când zâmbeşte sau când priveşte spre ceva ce îi e drag. Probabil de asta a fost îngerul preferat al Domnului odată.
- Ai grijă de mica demoniţă din tine, scumpo. Şi să mănânci.
Îmi dau ochii peste cap şi îmi arunc moneda. După o clipă, eram înapoi în baia îngustă a colegiului.
Ies de acolo şi privesc către ceasul care arată ora 05:55. Totul e în beznă şi linişte când oamenii dorm. E aproape de necrezut cât de liniştitor poate fi Pământul, atâta vreme cât oamenii rămân departe de el. Mă întorc către baie şi mă pregătesc rapid. E o zi caldă de aprilie, aşa că renunţ la jacheta neagră din piele şi îmbrac un tricou alb, bărbătesc, pe care scrie "all the demons are here".
Când mă întorc în cameră nu văd decât o Maya somnoroasă şi o Ruby care aproape a căzut din pat. Zâmbesc la vederea lor, căci sunt singurii oameni ce mi-au devenit dragi.
- Bună dimineața, le zic îndreptându-mă către telefonul meu.
- Oh, serios? Din nou? Cum de eşti mereu pregătită chiar înainte ca noi să ne trezim? se plânge Maya.
Zâmbesc şi îi răspund:
- Diavolul nu doarme niciodată.

*

Orele sunt foarte plictisitoare în perioada asta a anului, deoarece profesorii sunt tot mai stresaţi şi grăbiţi. De aceea mă regăsesc de multe ori desenând un chip frumos pe care nu l-am mai văzut, sau cel puţin asta cred. Tata mi-a explicat când eram mică că oamenii întotdeauna ţin minte fiecare chip pe care îl văd, deşi nu îşi dau seama de asta. Tot ceea ce apare în visurile lor este ceva cunoscut, ce au văzut măcar o dată. Îmi amintesc expresia feţei lui când mi-a spus: "De aceea, scumpo, oamenii se tem de coşmaruri. Căci văd din nou şi din nou toţi demonii ce i-au bântuit într-o altă viaţă."
Ar trebui să-mi pun anumite întrebări... Cine este acest om frumos pe care îl văd oriunde mă uit şi de ce atunci când gândul nu-mi stă la nimic, îmi stă la chipul său? E prostesc, dar cu toate că am o ură nemărginită pentru oameni, există oameni care îmi sunt dragi. Tata mi-a zis că îmi fac rău singură, că îi las să îmi intre în inimă şi apoi, când vor muri şi vor ajunge în Iad, voi plânge pentru ei. "Şi eu nu o să am ce face, absolut nimic", aşa-mi zicea mereu când voia să-mi bage în cap că fac ceva pe propria mea răspundere. Dar cred că tata niciodată nu şi-a dat seama că sunt întradevăr mult prea orgolioasă ca să îl las pe el să îmi repare greşelile.
- Ai de gând să rămâi aici? râde ironic.
Îmi ridic ochii de la caietul meu şi îl observ pe Jake, îndreptându-se către uşă. Se opreşte înainte să iasă şi mă priveşte, aşteptând, aşa că mă ridic şi îl urmez.
- Te-ai cam îndrăgostit, nu-i aşa?
- Deloc, strâmb din nas. Ce te face să crezi că aş putea prinde sentimente pentru un om banal?
- Păi, nu ştiu, faptul că desenezi încontinuu un tip cu doi ani mai mic, niciodată nu eşti atentă la ore şi, curios, nu râzi de niciun profesor.
- Sunt doar obosită, nu îndrăgostită, îi zic şi merg în faţă, zărindu-le pe Maya şi Ruby.

*

Ajung acasă cu două ore mai devreme decât colegele mele şi profit de liniştea aceasta pentru a mă odihni. Mă arunc în patul lui Ruby şi pornesc muzica, melodia "Undo" de la Sanna Nielsen umplând toată tăcerea. Adorm şi visez un chip, chipul ce nu-mi mai dă pace, chipul ce pare de înger.