Suflet mistuit

Întâlnirea

Mă privea. S-a apropiat de mine cu șiretenie și mi-a zâmbit. Un zâmbet care transmitea mai mult decât ar fi putut cuvintele.
— Nu te amăgi! Iubirea nu e pentru oameni, mi-a șoptit, apoi a dispărut în adâncul întunecat din fața mea.
Mi-am mișcat capul căutându-l, dar știam că plecase. A trecut atât de mult timp de când ne-am întâlnit pentru prima oară, încât plecarea lui neașteptată a devenit obișnuință. Știu că nu e departe de mine, îl pot simți, dar îmi este imposibil să îl caut. Este vorba de ceva mai profund și mai greu decât distanța, care mă împiedică să mă apropii de el, ceva de care mă izbesc inevitabil, indiferent de eforturile mele.

 
— Rivaelle! Unde ai umblat?
În sfârșit îmi pot lua gândul de la miile de întrebări care mă bântuie și mă chinuie de atâta vreme.
— Asta chiar e o întrebare bună, unde am fost? Aș spune că am fost să hrănesc dinozaurii Yarei, dar știi deja că nu are pentru că au dispărut acum extraordinar de mulți ani în urmă, așa că mă rezum la a te anunța că am fost la o plimbare prin parc, despre care ți-am vorbit și acum o oră cât timp îți căutai cercelul sub canapea, am spus repezită, încercând să scap cât mai repede de întrebările fără sens pe care mi le pune de fiecare dată când o vizitează vreo prietenă și vrea să se asigure că e o mamă perfectă în ochii ei. Bună, Anna!
— Bună, Riv dragă! Mi-a zâmbit în timp ce lăsa ceașca de ceai pe masă.
— Ești tare amuzantă uneori, dar nu acum draga mea, am auzit-o pe mama zicând și am început să râd. Chiar are dreptate.
M-am uitat la ea uimită și amuzată, ca apoi să îi răspund:
— Fac și eu ce pot.
Am ridicat din umeri și le-am făcut semn că plec spre cameră, scoțând din buzunar telefonul care vibra de zor. Nu vreau să ies nicăieri în seara asta, cu siguranță, deci nici nu mă mai sinchisesc să răspund.
    Am urcat în cameră și m-am îndreptat spre geam. În liniștea nopții totul pare mai zgomotos, mai puternic, mai intens. Chiar și prezența lui se simte mai puternică seara. Îl simt ca o umbră ce mă învelește și mă protejează de orice poate născoci mintea mea, de orice teamă. Este întotdeauna aproape de mine, iar eu îl simt. Am știut din copilărie că mă urmărește. Îi vedeam ochii de la distanță, deși nimeni nu mă credea, iar zâmbetul lui mă încuraja și îmi oferea putere și încredere.
„Iubirea nu e pentru oameni".
Încă nu înțeleg de ce a zis asta. De ce nu ar fi pentru oameni? Ba din contră, oamenii au nevoie de iubire pentru a trăi. Iubirea este cea care ne umple, care ne leagă, de aceea nimeni nu i se poate împotrivi. Toți oamenii iubesc, mai devreme sau mai târziu pentru că iubirea este cea mai frumoasă trăire.
— Îi dai prea multă importanță. M-am întors brusc și l-am văzut. Stătea din nou în fața mea, zâmbind și privindu-mă atent, citind tot ceea ce gândesc. Iubirea este dată naibii și nu vrei să ai treabă cu ea pentru că te face slab și neajutorat, te face să depinzi de altcineva, iar acest lucru e fatal pentru oameni, mi-a șoptit apropiindu-se de mine.
  Impresionată de întâlnirea atât de rapidă l-am privit atentă.
— Ce fel de ființă ești tu? De ce crezi că dacă refuzi iubirea ea nu există? Știu prea bine că până și tu ai nevoie de ea, chiar dacă nu vrei să recunoști asta.
— Tu nu înțelegi nimic. Ești prea naivă pentru lumea asta. De fapt, ești prea naivă pentru orice lume.
  Îl ascultam în timp ce vorbea, vocea lui fiind muzică pentru urechile mele.
De ce îmi trezește atâtea emoții la fiecare apariție și ce mister ascunde? Mă întreb asta de atâția ani, iar el sigur știe, dar nu vrea să lămurească nimic. Îi este suficient să fiu lângă el, să știu că există, restul sunt doar detalii.
  Privirea lui mă mângâia la fel ca o mână blândă și mă facea să îmi doresc mai mult. Vreau să știu ce este el și de ce mă vrea pe mine. Sau dacă mă vrea pe mine. Vreau să văd unde trăiește și să știu unde să îl caut atunci când îmi doresc să îl văd. Îl vreau pe el însuși. Nu știu de ce, nu știu dacă ar trebui să fiu speriată de toate sentimentele astea, dar simt că între noi este o legătură diferită și puternică.
  Brusc și-a întins mâna și m-a tras spre el. Am reacționat imediat și m-am lăsat condusă de el. Poate ar fi trebuit să mă feresc, dar nu puteam.
Când am ajuns aproape lipită de el am văzut camera dispărând și ,încet, încet, m-am trezit înconjurată de un loc total necunoscut mie. M-am trezit proiectată într-un loc în care pământul era roșiatic și uscat, multe poteci înguste acoperindu-l. Copacii erau înalți cu frunzele maronii tronând deasupra spațiului lipsit de viață. Totul era pictat în culori atât de triste, dând senzația de sfârșit, de moarte.
Am simțit fiori pe șira spinarii, iar imediat mâna lui a strâns-o mai tare pe a mea, o senzație de arsură pătrunzându-mă până în inimă. Am icnit simțind durerea și am tras adânc aer în piept încercând să îmi mențin calmul.
— Ești sigură că vrei să afli ce sunt eu? m-a întrebat din nou, așteptând parcă să dau înapoi și să termin cu totul. Dar eu nu mă las atât de ușor. Nu vreau să îl pierd.
— Da, sunt foarte sigură! l-am asigurat și chiar așa mă simțeam. Nu îmi plăcea ce vedeam, dar eram hotărâtă să aflu adevărata lui identitate. Acum era momentul să aflu cine m-a privit toată viața din umbră, cine mi-a privit toate mișcările și m-a lăsat de atâtea ori să înot în ceața minții mele.
M-am întors spre el și am observat că deși mă strângea de mână nu era lângă mine. Nu îl vedeam nicăieri. Nu înțelegeam ce se petrece, dar am rămas stăpână pe mine, continuând să găsesc răspunsuri la miile de întrebări. Știam sigur că era lângă mine, dar faptul că mu îl puteam vedea era un adevărat mister și o provocare în același timp.
— De ce nu te pot vedea? am întrebat așteptând un răspuns ce întârzia să apară. Sau poate el nu voia să răspundă. Mi-am adunat din nou tot curajul și am continuat: Vreau să te văd! i-am zis și l-am strâns de mâna invizibilă, focul simțindu-se și mai tare de această dată.
Un hohot de râs s-a auzit și imediat în fața mea a apărut printr-un fum, izbucnit din nimic, un băiat superb. Părul negru era scurt și dezordonat, fața era albă, un alb anormal, zâmbetul dezvăluia niște colți ascuțiți și albi, înălțimea era intimidantă, corpul era masiv și impunător, iar când și-a ridicat privirea am întâlnit o privire demonică și niște ochi negri în întregime, fără iris, fără nimic asemănător oamenilor, doar negru. Era total schimbată acum față de privirea din cameră. Acum era goală. Privea prin mine. Sau poate nu privea deloc, iar faptul că nu m-am speriat ar fi trebuit să îmi ridice niște semne de întrebare, dar eu nu mi-am făcut griji. Înțeleg că îmi pierd mințile, însă nu am nicio dorință să le caut, încă.
— Bine ai venit în infern! mi-a șoptit și și-a lipit buzele reci de gâtul meu.
Mâna lui m-a tras după el mai departe. Priveam pierdută în zare, dar încă eram îmbătată de sărutul lui. Ce ființă ciudată să fie?
Potecile erau pline de oameni. Unii plângeau, alții țipau, alții își smulgeau părul din cap. Toți arătau un singur lucru: durere. De ce să fie atât de triști când au aici o ființă atât de perfectă? Frumusețea lui m-a făcut să îl plac mai mult, dar, totodată, m-a făcut să vreau să știu mai multe despre el, despre viața lui.
— Care este numele tău? l-am întrebat temătoare. Nu voiam să îl enervez, pentru că simțeam că în momentul de față ne înțelegem. E prima dată când nu dispare brusc, iar acesta pare a fi un început bun pentru ceva. Orice.
  A continuat să meargă de parcă întrebarea pe care am pus-o trecuse pe lângă urechile lui, însă eu încă așteptam un răspuns. L-am strâns de mână și imediat s-a întors la mine zâmbind la fel ca întotdeauna, de parcă ar fi știut ceva ce eu nu știam, iar asta îl amuza tare.
— Rivaelle, dragă, nu vrei să știi. Mai bine continuă pe drumul acesta cu un anonim, decât să îți faci rău singură, mi-a spus, iar răspunsul lui m-a enervat.
S-a întors și a continuat să meargă având o destinație exactă, făcând din nou abstracție de mine și de întrebările mele.
— Vreau să știu cine ești, străine! l-am oprit din mers smucindu-mi mâna cât de tare am putut, sperând că asta îl va face atent.
M-a privit și, contrat așteptărilor mele, a început să râdă puternic. Un râs zgomotos, exagerat având în vedere faptul că eu nu glumisem cu nimic.
Toți oamenii de pe drum s-au oprit să îl privească apoi au început să alerge care pe unde putea țipând și plângând. Totul în jur părea că se speriease. Cerul roșiatic s-a stins transformând totul într-un abis întunecat și imediat pământul s-a crăpat eliberând șerpi ce se târau în toate părțile, fără a-l atinge pe el, însă. Copacii se aplecau dintr-o parte în alta din cauza vântului ce vuia cu putere. Păsări negre acopereau cerul, trecând deasupra mea și lovind aerul cu putere, arătând doar teroare. Parcă ceva aprinsese totul în jur.
— Fată naivă! De ce vrei să te distrugi singură? m-a întrebat ironic după ceva timp.
Am simțit cum ceva mă măcina în interior, dar sunt prea puternică să pierd doar din cauza unor cuvinte. Vrea doar să mă facă să mă pierd ca să râdă de mine. Știu că trebuie să rămân pe poziție dacă vreau să descopăr comoara îngropată atât de adânc. Trebuie să sap bine și să ajung în interior, ca să îmblânzesc fiara atât de singură.
— Nu contează dacă mă distrug sau nu! Am zis că vreau să îți știu numele și am vorbit serios, m-am răstit enervată de aroganța lui. Și eu pot să joc acest joc.
— Eu sunt ... s-a oprit și a m-a privit atent, dar nu a continuat.
— Tu ești? am întrebat fiind conștientă că îl pot enerva.
Un rânjet sadic i-a dezvelit dinții prea albi, iar ochii săi au început să strălucească din ce în ce mai puternic.
M-a privit încă o dată înainte să înceapă să vorbească, apoi l-am auzit:
— Eu sunt Lucifer, frumoasa mea! a țipat cu o voce groasă ce îmi spărgea timpanele. Sunt însuși regele iadului, sunt temerea cea mai mare a lumii.
L-am ascultat speriată de cât de furioasă era natura, dar admirându-l în continuare. Să fiu a dracului! Știam mai bine decât oricine că dacă el este regele iadului, aș conduce cu plăcere regatul alături de el.
  Dintr-odată s-a ridicat la cer plutind precum o fantomă în timp ce o flacără roșiatică îl înconjura, luminând precum o torță. Din spate i-au apărut niște aripi de liliac, iar în păr îi crescură instantaneu niște coarne înfiorătoare. Coada se lungi ajungând până la pământ de la acea înălțime. La membre îi apărură niște gheare lungi și ascuțite, iar ochii căpătară o nuanță roșie. Își ridică spre cer capul și în hohotele de râs se învârti de șase ori.
— Îți place ce ai provocat? m-a întrebat privindu-mă de sus după ce se opri.
 
Îmi place? Da! Devin obsedată de el și nu înțeleg cum. Este prima dată când îl văd așa, dar deja am devenit dependentă de el, de un diavol. Pot afirma cu siguranță că sunt nebună. Nebună după ochii ăia negri.
— Da! Orice ai face este perfect, i-am spus privindu-l atent, ești un rege adevărat. Știu că nu se aștepta să audă asta, eu acum trebuia să fiu speriată, însă nu puteam, mă atrăgea totul la el.
Zâmbetul lui sarcastic s-a mărit și, încet, se lăsă lângă mine.
— Nu te temi de mine? m-a întrebat zâmbitor. Deloc?
L-am privit încrezătoare și am zis:
— Nu, nu mă tem.
El mă prinse de mână și mă trase prea aproape de el, jucându-se cu mine, comtinuând să mă înnebunească.
— Ai fi în stare să trăiești cu mine o eternitate? m-a întrebat izbindu-și coada de pământ și provocând un zgomot asurzitor.
L-am privit șocată. Mergem prea repede. Oare și el simte la fel ca mine? Oare în iad totul merge mai repede decât pe pământ sau ce se petrece?
— Cum adică? l-am întrebat, de data asta nesigură, crezând că am înțeles greșit.
— Adică să vii aici de tot, șopti cu buzele pe obrazul meu. Să trăiești alături de mine. Să conducem împreună infernul și să îl transformăm în propriul nostru rai, așa cum îl vrem noi, mi-a spus apoi m-a privit și și-a lipit fruntea de a mea. Simțeam că este prea rece pentru căldura de aici, dar numai de asta nu îmi păsa.
— Sigur că aș face asta. Chiar și acum dacă ai vrea tu, am răspuns dornică să rămân aici cu el pentru totdeauna.
Și-a trecut mâna prin părul meu și m-a sărutat ușor, trădând caracterul lui demonic. Acum îl puteam asemăna cu un om normal, asemenea mie.
— Încă nu. Întâi trebuie să te întorci în lumea ta, ca să anunți că pleci, abia după vom putea fi împreună așa cum vrem amândoi, a spus în șoaptă înainte să zâmbească iar arogant.