- Jay, o dată intrat pe spaţiul acestui azil, devii nemuritor. Ori de câte ori vei fi ucis, spiritul tău va dăinui în continuare.
- Şi... acum, ce e de făcut? Adică, stai... NU ÎNŢELEG! Sunt o fantomă?
- Teoretic, da. Nu poţi mânca, dormi.
Totuşi, fericirea radia neîncetat pe suprafața fetei băiatului. Ce se întâmplă cu el?
______________________________________________
- Este incredibil! Atât de incredibil ! răsună în pustiu vocea femeii. Cum aţi putut admite aşa ceva? E detestabill.
- Doamna Lauren, băiatul dumneavoastră stă în siguranţă. Dar nu îmi explic cum a ajuns în halul ăsta. Oricum, una dintre cauze ar putea fi, cum se presupune, comportamentul obraznic. Claire susţine că a păţit asta pentru refuzarea prânzului.
Ultima clipire a mamei îndurerate, sublinie regretul. Dacă îi spunea mai demult, avea altă soarta. Acum, nu îl mai putea scoate de acolo.
____________________________________
Chipul fetei umbri pagina din mijlocul jurnalului. Degetele, anorexice, alunecau magic pe suprafaţa lucioasă, a stiloului.
„Detest să fiu singură. Îmi plăcea la nebunie să am un frate şi o soră. Aici, e prea de tot.
Mi-e dor de casă.
Dar nu pot întrerupe şirul infinit al gândurilor. Nu pot şterge din minte acea dimineaţă de duminică. Eram aproape să intru în garaj.
Mi-am luat lanterna şi mp3-ul şi am aprins-o în încăpere. Poate mai atenuau frică. Dar nu. O voce de femeie mă ispiti să îl ucid.
Nu mă puteam împotrivi.
Foarfeca, mai lucitoare ca de obicei, tânjea să fie folosită. Am scos-o şiret din geantă şi, plictisită, am infins-o în stomac. Sângele se împrăştie repede, pe podeaua pietruită. Din ziua aceea, mi-am promis să nu mai ucid.
Poate va fi aşa, dar vreau să fiu indiferentă, orice-ar fi. Cum să ascund? NU MAI POT ŢINE ÎN MINE. Trebuie să-i spun. Să-i spun că îl cunoşteam dinainte de a ajunge aici. Să-i spun că eu l-am ucis. „
Paşii răzleţi a lui Jay, o readuseră la viaţă.
- Tu ai făcut-o?
Partea următoare, o pun în seara aceasta sau mâine. Am nevoie de păreri. Ce nu înţelegeţi, întrebaţi.
