Sentimentul Inimii

1.Prima zii de scoala

Eram in camera mea cu o lumina coplesitoare care imi dădea o stare de ametela. Citeam incet o carte, o carte care mi-a schimbat complet viata. Desii tata nu mai e cum era inainte a decis sa ne mutăm in New York, lui i-a placut acest oras încă de la vârsta de 4 ani, iar acum ne aflam aici. Imi citeam cartea in care ma pierdusem de la stresul ca viața mea s-a schimbat complet de la moartea mamei. Cand sa a ales sa ne părăsească din cauza unui accident rutier am fost termina. Suntem de câteva zile aici si nu am niciun prieten. Cred ca sunt cea mai singuratică tipă din New York. Uneori ma gândesc ca tata ar putea face o criza de nervi si omarandu-se mi-ar putea distruge complet viata... in fiecare noapte ma gândesc cum ar fii daca mama ar fii încă aici... dar imi sterg lacrimile si adorm fara sa ma mai gândesc la ea. Insa fiecare lacrimă ma face sa ma simt inutilă.

-Rose, trebuie sa iti strânge cărțile si sa iti ridici capul din acea carte, nu ori ce te poate face sa zambesti... acum strangeti lucrurile, trebuie sa mergi la scoala, imi spune ca si cum nu mai are răbdare sa astepte nici măcar nu ma poate privii in ochi.

Imi strang lucrurile insa câteva mi le pun de o parte ca sa am ce sa fac după scoala. Va fii ca deobicei, o zii de luni obisnuita, mă întorc acasa, mănânc si citesc. Rețelele de socializare imi sunt interzise cu pretul vieții. Imi iau ruxacul si ma duc cu pasi mărunți catre masina. Imi țineam câteva cărți în mana, simteam ca sunt urmărită de mii de ochi ma uitam in toate direcțiile, simteam cu ma cutremur dar ajung la masina unde tata ma astepta. Ma urc in masina si ne îndreptăm catre scoala. Cobor din masina si majoritatea lumii se uita la mine. Credeam ca vor sa ma înghită, imi țineam cărțile in a mana pana când am ajuns in capătul holului, era cel mai pustiu loc, prăfuit si deteriorat. Imi era atât de jenă de mine... de ce nu pot fii si eu ca ceilalti elevi care nu-i barfesc nimeni? Chiar eu trebuie sa fiu aia care trebuie sa fie bătaia de joc a tuturor? Imi las câteva cărți acolo si ma îndrept spre sala numarul 14, treceam pe langa elevii care se pare ca ii dezgust încât mi-ar mânca si ultima părticică din mine.

Ajung in clasa numarul 14 si ma asez in ultima banca de langa fereastra. Lumina soarelui care imi lumina fata... priveam cum toti adolescenții se distrează si ras pe seama celorlalti. Nu pot sa îndur mai mult decat am îndurat 17 ani. Închisă în casa si pedepsită pentru ori ce lucru minor. Din minte si acum când eram mai mica si am cazut din copac, m-am urcat sa adun caise si atunci piciorul mi-a alunecat si am cazut dar nu am pățit nimic... am fost pedepsită o luna singurele lucruri pe care le puteam face era sa citesc, sa scriu, si sa merg la scoala. Fara televizor, fara sa ies afara cu prietenii, fara socializare pe strada. Cine ma baga in seama il evitam si mergeam inainte, vieții oameni... Cred ca ma credeau nebună.

La un moment dat de suna de intrare ruinandu-mi insiruirea mea hidoasă si plictisitoare. Adolescenții de varsta mea intrau rand pe rand in clasa si se asa dau in banci, atunci o fata se apropie s mine incet, încât imi pot sa seama ca e in aceiasi situatie ca si a mea.

-Buna pot sa stau aici cu tine?

Se uita la mine speriată de parca a vazut o mulțime de zobi care o urmăresc iar eu sunt protectorul ei. Ceva imi spunea sa nu o primesc dar sa ținem cont ca si eu sunt la fel ca ea.

-Da, desigur! Se asează langa mine asezandu-si câteva cărți pe banca si isi scoate un stilou pe care era initiala numelui meu R.

-Scuze ca te întrerup dar de unde ai acest stilou? O întreb destul de tacuta pentru eu chiar nu o prea cunosc si nu prea îndrăznesc sa socializau cu ea.

-Cand eram mai mica tata mi-a dăruit acest stilou spunandu-mi "Draga mea Liz, iti dăruiesc acest stilou pe care este scrisa aceasta initiala, si sa nu uiți niciodată, in sufletul tau exista o sora cu care initiala numelui ei începe cu litera R." dar niciodata nu mi-a spus numele ei, si după ce mi-a dat stiloul mi-a zis ca ma va parasii pentru sora mea care nu am cunoscut-o niciodata...

-Bine, este suficient! Puteai sa-mi spui doar ca e de la tatăl tau.

-Eu mereu sunt concreta in ceea ce vorbesc, imi place sa ma exprim prin mai multe cuvinte ca oamenii din jurul meu sa înțeleagă despre ce anume este vorba.

Ma uităm la ea ca si cum va ajunge în scriitor de renume internațional. Are o imaginatie foarte bogata si cred ca ii poate ține piept oricarui fete sau băiat. E mai bine sa nu-ti fie frica decat sa însuți asa ca mine... in câteva minute ajunge si profa care se pare ca este una exigentă. Ii puteam observa ridurile usor imprimate in piele din cauza stresului. As vrea ca lumea aceasta sa nu mai sufere din cauza unor lucruri stupide. Imi este atât de greu încât nici singurul părinte pe care il am nu ma iubeste asa cum ar trebuii.

Profesoara de limba romana deja a inceput sa predea din lectia de astazi. Părea o stupizenie sa ma duc sa o întreb de ce esti asa tristă? In toti ani mai de liceu am observat persoane care suferă din nimicuri. La exterior par duri si puternici, dar in interior sunt ca o floare ofilita. Uneori chiar as vrea sa ajut acesta persoane nevinovate care încearcă sa uite de supărări si sa poată visa cu o chii deschisi.