The animal I.-- Training the.

1. Comunicarea 2/2

                                            Septembrie 2016.

Nori negri ce acum, predomină cerul, faceau ca peisajul din fata mea sa arate scos ca dintr-o carte de groaza. Picuri de ploaie se lovea cu putere de geamul bucătărie facand ca aceasta sa scoata sunete ce ma deranjau într-un fel.

El statea linistit pe canapeaua din sufragerie sorbind incet dintr-o ceasca cu ceai negru, pare captivat de cartea pe care o citeşte. Stiu asta findca fara sa-si de-a seama pe buzele lui iesc involuar cuvinte din lectura lui.

Stateam si il priveam fara vre-o admiraţie ca de alta data, acum il vad ca pe un simplu om. Nu ca pe un model in viata.

Parul castaniu ce ii trecea de urechi era aranjat ca de obicei, puţin umflat pe carare si dat ca lins intr-o parte. Poate foloseşte prea mult gel. Ochi de un caprui ca coniacul nu ratau nici-un rand din lectură mutându-şi privirea pe fiecare pagina si cuvânt.

Iar pe buzele lui ce erau trase ca doua lini iesea cuvinte bolborosite pe care creierul le percepea dar buzele lui, Nu.

Tot ce tinea de El ma fascina, dar nu si acum. Poate si-au pierdut farmecul dupa greşeală comisa de el.

Mi-am luat privirea de pe Tata atunci cand am simtit ca ochi ma înţeapă, spre sa nu fi vazut ca ma holbam la el. Mi-am facut de lucru făcându-mi si mie un ceai. Dar de fructe de padure. Urasc ceaiul negru.

Dupa ce mi-am terminat ceaiul am urcat scarile ce duc spre camera mea dar întâmplător cand am trecut pe hol in fata oglinzi ce era batuta in perete, mi-am vazut reflecţia fetei. Aratam cat de cat omenesc, sa spunem. Faţa de alalta ieri cand a venit mama, aratam ca un monstru dar acum obraji mei au prins culoarea de un rosu aprins, iar ochi azi-dimineata am fost nevoita sa pun corector sub ochi, dar totusi arat bine. Se pare ca mi-a prit bine ceaiul.

Dupa ziua plictisitoare pe care am avut-o azi, m-am hotarat ca daca as iesi putin din casa sa iau aer proaspăt, o sa imi mai revin dar durerea inca persistă. E acolo in inima, ma frământă in fiecare zi si ma face sa ma distanţez de oameni la care ţin.

Doamna care acopera tot cerul acum într-un albastru foarte închis, aproape negru face sa iasa in evidenta micile stele ce strălucesc in " Doamna intuneric".

"Doamna întuneric" a fost inventată de Mellody Whirse in varsta de patru ani, pe atunci credeam in tot. Minciuni, iubire, si o lume fara griji. Mama si Tata in anii aceia isi scriau biletele de dragoste, mama ii facea tatei prajituri in forma de inima si isi declarau iubire veşnică, Si asta mi-am jurat sa fac si eu cand imi va veni rândul la o familie pe care am avut-o si eu in trecut.

Dar acum imi pare rău ca mi-am facut un astfel -mie însumi- de jurământ.

Am ieşit din starea mea de nostalgie atunci cand liniştea in care pana acum am fost îngropată, a foat sparta de niste pași ce conduceau in directia unde sunt eu.

I-am simtit prezenta atunci cand respiraţia lui calda mi se lovi direct in ceafă, facandu-mi pielea de găină si inima sa mi se urce in gat, nu am scos nici unul vreaun cuvânt, El statea in spatele meu nemişcat iar eu priveam stele cu privirea înceţoşată si plină de lacrimi.

Un suspin ii scăpase si pot jura ca plânge, nu vreau sa-l fac sa sufere nu vreau pe nimeni sa sufere. Dar e atat de gresit daca acum m-as intoarce cu fata catre el si l-as lua in braţe.

- Mellody? Vocea ii este chinuitoare de îndurerată, iar buzele lui pe pariu ca cum ii tremură.

l-am simtit cum se fâstâci prin spatele meu si am simtit si cand a pus pe umeri mei o caldura dumnezeiasca, pătură moale din camera mea.

Afara nu cred ca este nici mai putini nici mai mult de 15 grade, inceputul lui Septembrie  mereu este unu-l răcoros cel puţin asa este in Londra.

Se lăsase iarăşi linistea mormântala intre noi, tot ce se auzea acum este cantecul greierilor si vantul ce adia usor printre corpurile noastre.

Tensinuea plutea in aer, nici unul dintre noi nu avea curajul de a vorbi eu una cel puţin nu ma simt vinovata in toata situaţia asta de rahat, dar el. El trebuie sa se simtă.

Inca sunt cu spatele la el, dar il aud cum plange si parca simt cum lacrimile ii cad pe obraji, mereu am avut o relaţie strânsă cu tatal meu. Il iubeam nespusa de mult si daca cineva mi-ar fi spus ca tata va urma in viitor sa faca una ca asta mamei, probabil i-as fi ras in fata individului.

Plânsul, suspinele lui. Tensinea ce pluteste intre noi si linistea asta doar ma distruge si mai mult psihic decat sunt deja.

Ultimele doua lacrimi sau scurs depe obraji mei pe iarba, si firul de care m-am tot agata ca sa rezist in ultimile doua luni sa taiat exact asa cum l-am creat.

Dorul de El si de-ai simti bratele înconjurate in jurul taliei mele, sau navalit asupra mea si toate sentimentele pe care le-am inchis in mine au ieşit prin fiecare por, si m-am trezit cu fata catre el aruncata ca un pui abandonat in bratele părintelui său.

La inceput a fost socat si ma strans stângaci in brate, dar pe parcus ce minutele treceau si eu il strangeam din ce in ce mai tare in brate, imediat am fost strânsă ca într-o menghină si sentimentele mele pentru el au revenit, si au iesit la suprafață.

Parfumul lui era acelasi ca acum doua luni, neschimbat si familiar pentru mine, iar bratele lui ma protejau de orice pericol.

- Tati! Lacrimile imi ajunseseră pe buze, iar parul imi era lipit de fata din cauza lacrimilor si a vântului. Dar asta nu ma împiedicat din a pronunţa cuvantul pe care l-am rostit si prima data in viata mea.

                             Sfârşitul capitolului unu.

Hey, dragi mei dupa o perioda in care nu am mai scris deloc la cartea "The Animal" sau la celelate carti, am revenit. Poate capitolu acesta este prea plictisitor sau prea scurt, nu stiu sa-mi dau cu părerea asa ca va las pe voi!

Bye! :)