Niciodată prea târziu

Capitolul 1

Întunericul mă pecetluiește, iar orice membru din corpul meu rămâne la fel de nemișcat ca în momentele precedente. Strâng ochii mai tare, și tot mai tare, iar lacrimi mici apar la colțul lor, semn că aveam să plâng cât de curând posibil. Îmi simt corpul greu, dar aerul pe care îl iau în porții mari și mai greu. Sunt ca o umbră în întuneric, care fură toată viața până ce soarele răsare. Ei știu de ce sunt în stare, iar asta mă face să fiu mult mai alarmată și să am grijă ce fac. Frânghie în jurul gâtului. Nu, nu, nu, nu vreau. Nu pot. Nu se poate. Viața unei umbre fură tot și îți frânge inima. Umbre. Numai asta văd. Umbre. Umbre în întuneric. Stomacul mi se strânge. Mă doare sufletul, mă doare totul. Îmi e dor. Îmi e dor de ce a fost odată, și nu în ultimul rând, îmi e dor de mine.

O mână mă zgâlțâie, și când îmi deschid ochii, îmi reamintesc că sunt în mașină și, desigur, nu singură. Acest lucru este o adevărată bucurie pentru mine, având în vedere că sentimentul de singurătate mă sperie cel mai mult. Plus, tata nu mă mai lasă singură în niciun caz. Este una dintre strictele lui reguli, și desigur, una printre multele. Tata a fost strict de când mă știu, iar principiile lui sunt total contradictorii. Nu pot să spun că sunt greșite.

Nu bag în seamă scurta întrerupere din gândurile mele de către Ryan și continui să-mi ascult playlistul fără alte ezitări. O altă zgâlțâiere mult mai puternică este făcută, și când observ după câteva momente că nu are să mă lase prea devreme în pace, îmi scot căștile din urechi. Întorc privirea ațintită spre fața fratelui meu mai mare atunci când acesta își fixează ochii căprui pe căștile nu de mult îndepărtate, dezinteresat total. Deși suntem foarte diferiți din aproximativ toate punctele de vedere, avem în comun comportamentul dezinteresat și faptul că nu ne pasă deloc opinia oamenilor. Suntem pe aceeași concepție: Gura lumii nu o poate oprii nimeni. Îmi întorc și eu privirea spre căștile din mâna mea. Muzica încă se aude destul de tare și de la o anumită depărtare, ceea ce mă face să mă gândesc cât de obișnuite sunt căile mele auditive cu muzica atât de zgomotoasă.

Îmi dau ochii peste cap foarte vizibil când acesta nu spune nimic, și se încruntă supărat. Nu-l bag în seamă și-mi pun căștile înapoi, vocea lui Myles Kennedy ungându-mi sufletul.

"Well, they say that we are tragic
And they say we're born to lose
You're the misfit, I'm the sinner
You're the Eve and I'm the fool"

Mă mișc aproape insesizabil pe piesă și fredonez ușor. Geamul portierei e deschis vreo cinci centimetri, destul cât să-mi iau porția de aer curat necesară și ca părul să-mi fluture timid. Închid ochii. Vântul îmi alunecă pe față în mici brize. Sentimentul este copleșitor, și totuși, când inspir aerul, un nou mi se pune pe stomac. Îmi e dor. De data aceasta nu mă pot bucura prea mult de versurile piesei și de linia melodică, căci Ryan îmi smulge căștile din urechi. Mă încrunt tare la rândul meu și mă enervez. Mă întind după ele, dar când observ că acesta le aruncă în partea opusă a mașinii, mă fac roșie de nervi.

- Drac mare și împieli..., încerc să spun eu, aruncându-mă la bătaie.

- Skylar, stai la locul tău!

Ryan îmi arată limba amuzat și se reîntoarce la a-și butona telefonul. Dacă nu l-aș cunoaște și nu aș fi trăit cu el, nu aș crede că are optsprezece ani. Mai mult de cinci ani, nici gând. Mă întorc spre tata, cel care-mi rostise porunca. Acesta se uită la mine cu ochi rugători să încetez scandalul înainte să ajungă prea departe, așa că mă conformez enervată și mă retrag la locul meu. Nu vreau să-l supăr pe tata tocmai acum, când avea atâtea pe cap. Se străduia din greu, și eu nu ajutam cu nimic dacă eram necioplită și cu el. Cu Ryan, era altceva. Dacă nu era tata, îi dădeam în cap cu mp3-ul.