Zburătorul

      Bătrânii spun că Zburătorul este un demon, de o frumuseţe răpitoare, care tulbură minţile şi simţurile fetelor tinere făcându-le să tânjească iubire. Oare chiar aşa să fie?

.........................

  Fata mergea încet pe stradă şi părea pierdută într-o lume doar de ea ştiută. Nu vedea pe nimeni în jurul ei, îşi privea doar vârful pantofilor şi parcă număra fiecare pas făcut. Nu simţi nici ploaia ce a început să cadă cu picuri mici decât doar atunci când, unul reuşi să i se strecoare pe sub tricou şi să i se scurgă uşor pe spate. Răcoarea acelui picur o făcu pe tânără să se oprească brusc şi să privească în jur. Puţinii oameni care se mai aflau pe stradă la acea oră, au mărit ritmul paşilor. Ploaia nu dădea semne că ar vrea să se înteţească dar, orice om cu minte ştia că nu e indicat să-ţi pui sănătatea la încercare cu o ploaie de septembrie. Chiar dacă a fost o zi călduroasă, ploaia de toamnă întotdeauna va fi mai rece, aşa că oamenii au început să se grăbească spre destinaţie sau spre cel mai apropiat loc unde ar putea să se adăpostească.

       Tânăra îşi ridică capul, închise ochii şi lăsă ploaia să-i ude faţa. Zâmbi. Azi pentru prima dată nu s-a pierdut mult timp în visare şi pentru asta îi mulţumi în gând ploii. Şi azi dimineaţă s-a trezit din nou cu senzaţia că va fi o zi altfel, că azi sigur se va întâmpla ceva. Şi la fel ca în celelalte zile, despre care credea ca vor fi mai deosebite, a fost de multe ori cu capul în nori şi a făcut multe lucruri anapoda. Dar, acum, datorită ploii s-a trezit şi a realizat că încă nu a trecut încă de mica patiserie a mamei sale. La început era entuziasmată când avea asemenea zile. Le aştepta, le dorea, le provoca să apară dar, suferea când ele treceau şi acel ceva nu se întâmpla. O perioadă a încercat să le ignore şi chiar îşi impunea să le deteste. Logica îi spunea că nu e bine să spere, să aştepte ceva ce poate nu va veni  nici o dată, că va suferi tot mai mult. Dar, toată fiinţa ei tânja după aceste zile şi la sfârşitul lor, când punea capul pe pernă, o mică speranţă se cuibărea în sufletul ei. Nici ea nu ştia ce speră dar, încetul cu încetul, s-a obişnuit cu ea.

       Zâmbea, gândindu-se şi la mama ei care, în bucătărie era foarte ordonată, dar în rest era foarte împrăştiată. Mereu îşi uita câte un lucru pe unde mergea şi-şi amintea de ele doar seara târziu şi atunci o ruga pe ea să i le recupereze. O eşarfa, cheile de la casă, o mănuşă sunt doar câteva dintre obiectele pe care nu i le-a mai găsit. De data asta are o misiune uşoară, deşi e trecut de 10 seara, nu trebuie de cât să meargă până la patiserie pentru a lua telefonul pe care şi l-a uitat mama ei acolo. Cu ochii închişi, ca să mai lase ploaia să ude faţa, porni din nou la drum când, o voce o făcu să se oprească.

  - Iartă-mă, dar ai putea să-mi spui care e drumul cel mai scurt spre Hotel Sabis?

    Fata deschise ochi şi privi în sus. Se afla sub stâlp de iluminat stradal. Sub becul luminos văzu picăturile de ploaie care veneau spre pământ tot mai multe. Le urmări cu privirea şi văzu cum unele se opreau pe capul unui băiat. Le privea cum se scurg pe firele de păr şi cum ajunse la capăt se prelingeau pe obraji. Tânărul îşi drese puţin glasul şi atunci fata realiză ce a fost întrebată. Se uită în jur. Erau într-o mică intersecţie şi doar ei doi mai sunt pe stradă.

  - Dacă, ai să mergi pe aici şi ai să faci prima la dreapta vei ajunge unde doreşti, îi răspunde ea arătându-i spre stânga ei. Iar dacă ai să continui să mergi pe această stradă, mai zice fata indicând calea dinaintea ei, şi vei face prima la stânga vei ajunge la hotel.

  -  Şi care e drumul cel mai scurt? Insistă băiatul.

  -  Nu ştiu. Cred că sunt aproximativ la fel de lungi, zice fata ridicând din umeri.