Cum să scap acum ?

Cap II

Damn. Asta era o nouă zi în cadrul acestei case, în cadrul acestei capitale, în cadrul noii mele vieți. August 27.

Încă nu îmi venea să cred ce casă ne-a  dat firma la  care lucra mama. Soarele nu strălucea mai deloc, ce naiba este Londra aduceți umbrelele oameni buni. Glumesc, câteodată mai este soare.

M-am dat jos din frumosul meu pat și am coborât direct în living.

 —  Mamaaaaa! Logaaaaan!

 —Mama dumneavoastră a plecat don'șoară, Logan e sus încă doarme!

  — Să îmi spui Eve sau Eveline, ok Mirna?

Am ajutat-o pe Mirna la făcutul micului dejun, și am reușit să o întreb chestii despre viața ei. Are cincizeci și patru de ani, este o femeie încântătoare,am aflat că firma mamei o  plătește destul de bine și că îi place să gătească, ceea ce îi face munca mai tolerabilă, noi două pregătisem o ombletă cu bacon și brânză care avea să se topească în interior. Am  mers să îl trezesc pe Logan care era nu tocmai fericit să se trezească dar i-am spus că trebuie să ia micul dejun acum fiindcă nu am să o pun pe Mirna să facă micul dejun a doua oară doar fiindcă cineva era leneș.

Logan a fost încântat de ombleta care a fost demențială. După ce am terminat Mirna ne-a spus că mama ne-a lăsat niște bani pe biroul ei ca să mergem azi să ne cumpărăm chestiile pentru școală. Zis și făcut, eu cu Logan ne-am împărțit banii, clar nu puteam să ne cumpărăm încă rechizite fiindcă nu știam niciunul din noi ce ne trebuie exact. Am sunat-o pe mama și ne-a spus să ne cumpărăm haine dar și ceva rechizite care știm sigur că o să ne trebuiască. 

Eu și Logan eram în mall, el și-a cumpărat ceva cămăși albe și jeanși care să de potrivească lor și pentru școală și-a luat dosare, registre, instrumente de scris și cam atât. În schimb eu mi-am luat o rochiță frumoasă, era albă din dantelă și avea o curelușă din mătase roz dar era un roz extrem de deschis , îmi luasem niște sandale cu toc, niște blugi strâmți și  tricouri. Pentru școală mi-am luat instrumente de scris, markere fiindcă pe astea le folosesc în prostie și ceva dosare. Dintre mine și Logan el era singurul care mai avea bani din ce i-a dat mama așa că el a profitat de situație și m-a făcut "fraieră risipitoare". Eu l-am lovit cu pumnul în umăr după care am mers la KFC să ne înfructăm din carnea de pui picantă cu sos de usturoi. Fiind un copil responsabil am sunat-o pe Mirna și i-am spus să nu se obosească să pună prânzul fiindcă o să îl luăm în oraș. La KFC nu era așa multă lume, dar erau niște tipi superbi. De când cu James mi-am pierdut încrederea în băieți și mi-am schimbat total viziunea despre iubire dar cred că problema era la mine, cred că nu alesesem eu băiatul cum trebuie. Unul dintre băieți s-a uitat la mine și mi-a zâmbit după care a vrut să vină să se așeze pe singurul scaun de la masa mea care era liber dar Logan a venit cu mâncare și acestuia i-a picat fața crezând probabil că el era iubitul meu. Am vrut să țip, am făcut-o în interiorul meu, mintea mea zicea"Stai , nu pleca, e doar prostu' de frati-miu  ".

  — Prostule! Băiatul ăla a vrut să vină la mine! i-am spus eu foarte indignată.

 — Nu Eve, nu pe tura mea!

Câteodată mă face să râd cu super protecția lui, îmi și venea să îl omor câteodată dar nu îl condamn probabil dacă aș fi fost băiat și aș fi avut o soră mai mică aș fi făcut la fel, cu toții am fi făcut la fel.

Eveline Rony Walker, eram o adolescentă atipică câteodată. Să spun și ceva despre mine...oare să nu? Ok Rony vine de la Veronica, bunica a insistat să îmi pună acest nume însă niciodată nu l-am suportat așa că am rugat-o pe mama să îl schimbe în Rony așa cum mă strigă bunica. Câteodată Logan mă strigă așa numai ca să mă enerveze însă și pe el îl cheamă Arthur și urăște numele la fel de mult cum eu urăsc numele Veronica deci am putut să atac și eu. De-abea la anul fac optsprezece, am ochii căprui, părul șaten închis, am o pasiune nebună pentru literatură, iubesc științele: tot ce ține de chimie, biologie, fizică dar mai ales matematică. Desigur îmi place matematica, e distractivă de făcut la școală însă niciodată nu m-am imaginat lucrând cu matematica toată viața mea, pur și simplu nu mă imaginez într-un domeniu care se bazează pe matematică. Sunt sociabilă, prietenoasă, cateodată amuzantă dar nu am fost mereu așa. La treisprezece ani am avut o depresie uriașă, mă simțeam ne vrută, ne dorită, voiam un tată, plus că eram criticată la școală foarte mult, mi se zicea tocilară, nebună, introvertită, ridicolă, patetică, m-am și tăiat de trei, patru ori până m-a văzut Logan și i-am spus cum stă situația în viața mea și a făcut el ceva să mă salveze, mi-a fost alături mai mult. La paisprezece ani m-am făcut mai bine, eram deja la liceu, alți copii, nimeni nu mă mai critica fiindcă toți erau aproape ca mine, eram la un liceu bun, unde era concurență mare deci toți învățau, deci cuvântul de tocilar nu era rostit de nimeni în școala aia, faptul că nimeni nu mă mai critica mi-a dat încredere, mi-a crescut stima de sine și am devenit mai exteriorizată, mai curajoasă, mai prietenoasă, mai amuzantă , iar așa mi-a mers bine, am început să mă iubesc .Până la urmă îmi am propria persoană toată viața, la trei noaptea când plângi și ești trist cine va fi acolo? nimeni...nimeni în afară de propria persoană, așa că...cum să nu te iubești când tu ești singura persoană care e cu tine toată viața,tu trebuie să fii cel mai mare susținător al tău, cel mai bun prieten al tău, nu te neglija, nu te răni, fă decizii care sunt sănătoase pentru tine, fă ce e mai bine ca să ai un viitor frumos pentru tine, dacă faci toate chestiile astea tot ce vrei va veni pe parcurs, un soț iubitor, niște copii minunați, o casă decentă, un job ok, fericire, iubire ...asta e tot ce contează în viață până la urmă.