Stiu ca am mai postat odata povestea sub numele de Hoti de diamante si am sters. Dar am stat mult si m-am gandit si nu mi-a placut cum am inceput. Asa ca am sters, am regandit, m-am enervat, am scris si acum postez din nou.
Sper sa va placa.
PS: stiu ca nu veti intelege mare lucru, dar fiti fara griji, totul se va explica in timp:D
Prefata
Cand aveam sapte ani, obisnuiam sa spun ca adjectivul “mincinos” nu este decat un mod mai politicos de a numi pe cineva las. La zece ani, dupa ce i-am spus matusii ca palaria ei arata ca un curcan gras, am aflat ca este esential sa minti pentru a putea avea o viata linistita. Acum, la saptesprezece ani, mintitul este un alt reflex al mintii la fel ca si respiratul. Obrajii nu mi se mai inrosesc, nu imi mai feresc privirea si nici nu ma balbai cand rostesc un neadevar.
Ironic este ca in momentul acesta ma aflu in Los Angeles cu o suprafata 4.320 kmp de minciuni si 13 milioane de oameni a caror singur scop in viata este sa ajunga cineva.
LA reprezinta destinatia de vis a turistilor care vin aici, in cautarea faimei, a norocului si pentru a-si renoii dictionarul de celebritatii.
Din fericire nu planuiam sa stam mai mult decat cateva ore si nu era ca si cum eram imbracata cu un tricou sclipicios, o pereche de pantaloni scurti largi si cu o sapca pe cap cu initialele S.F. gata pentru a vizita orasul.
Planul nostru era total altfel, trebuia sa intru in Casino, sa il fac pe Freyas sa se indragosteasca de mine, sa imi dea diamantul si sa ajung acasa inainte de ora stingerii.
Tellement simple! Cum ar spune David.
Dar daca planul era chiar atat de simplu atunci eu de ce simteam ca eram pe punctul de a fi trimisa la razboi fara nici un fel de arma?
Vroiam atat de tare sa tip, dar stiam ca asta l-ar fi facut pe Taylor sa imi dea o palma peste cap strambandu-mi peruca iar apoi David va incepe discursul lui de calmare pecare il stiam pe dinafara.
“Nu iti face griji, ai microfonul in ureche, daca te blochezi eu si Taylor te vom ghida, nu trebuie decat sa iti amintesti cum sa vorbesti si vei fi bine.”
In loc sa ma comport ca o fetita de sase ani care nu vroia sa mearga la scoala, am incercat sa ma calmez folosindu-ma de metoda lui David.
Mi-am lipit spatele de bancheta incercand sa stau cat mai dreapta, mi-am inchis ochii pentru a ma concentra iar apoi am blocat toate zgomotele exterioare.
Partea buna era ca nu trebuia sa ma pun ca o yoghista si sa fac “Ammmm” sperindu-mi parintii; puteam face exercitiile fara ca nimeni sa stie, inclusiv inaintea unui test.
Am tras puternic aer in piept relaxandu-mi muschii, simtind cum pieptul mi se umplea cu aer apoi am expirat.
Urmatoarea parte era foarte importanta, trebuia sa ma concentrez foarte tare, blocand motivul pentru care ma stresam iar apoi numaram rar in franceza de la unu la zece.
Un...deux...trois...quatre...cinq...six...sept....huit...neuf...dix. Apoi din nou pana ce puteam simtii ca pana si cel mai mic gram de giji disparea.
Simtindu-ma bine, mi-am deschis ochii, dar imediat ce i-am vazut ranjetul amuzat am simtit cum obrajii incepeau sa arda.
Taylor se uita la mine cu acel zambet stupid asteptand probabil ca eu sa explodez, cum faceam de obicei.
Mi-am intors fata inapoi spre geamul masinii ignorand nevoia de a imi infinge unghile lungi in bratele lui ca un copil mic.
Taylor s-a intors inapoi spre David si au inceput sa vorbeasca in franceza, intelegeam fragmente mici din ce vorbeau, dar in rest era ca si cum ma uitam la un film cu sonorul dat pe mut.
-E timplu sa pornim.
-Cum mi-e accentul? am incercat sa sun ca o frantuzoaica autentica.
-Este...
-Groaznic. Taylor l-a oprit pe David sa imi faca un fals compliment. Sa mergem.
In timp ce ma dadeam jos din masina incercam sa imi dau seama cu ce putusem gresi incat soarta a fost nevoita sa imi mi arunce pe ei in cale.
Cred ca totul a luat-o la vale cu prima noastra intalnire la Mario’s.
