Mara - Ioan Slavici

Capitolul 5 - Ani de tinerete

„Iar s-a întâmplat ceva!" își zicea Gretl, slujnica Hubăroaiei. Stăpânul ei nu plecase, ca de obicei, îndată după masă, ci stătea de vorbă cu stăpâna, și stătea cam de mult, ceea ce nu era a bine.

A intrat de câteva ori în casă pentru ca să ridice masa și i-a găsit mereu la fel, el cu pipa în gură la un colț de masă, iară ea în celalalt colț.

Deși împlinise patruzeci și șase de ani și era om cu multă chibzuială, Hubăr nu părea deloc a om care poate să-i fie tată lui Națl. Lasă că era om bălan, cam slab și cu obrajii roșii, după înfățișare prea tânăr, dar era în tot felul lui de a fi ceva ușuratic, aproape ștrengăresc. Gura îi era croită pe râs, ochii îi jucau mereu în cap, și lucruri pentru alții mari îi păreau adeseori nimicuri. Deși ținea mult să aibă prietenie cu popa, cu beamterii și cu ofițerii, se pomenea adeseori la chefuri și cu oameni mai fără trecere, până chiar cu calfele lui, un lucru pe care fecioru-său n-ar fi fost în stare să îl facă. Și mai ales asta l-a făcut să nu prea aibă trai cu nevastă-sa, care era așezată, cam țâfnoasă și neîngăduitoare.

Nu-i vorbă, certuri nu prea erau între dânșii, fiindcă el râdea și făcea glume când ea îl mustra. Ea se necăjea, se înțelege, cu atât mai rău, se întețea și de obicei începea în cele din urmă să plângă. Cu asta se sfârșea apoi vorba, deoarece el se ducea și o mângâia, îi zicea să nu fie proastă, căci tot n-are nimeni nevastă ca dânsul, și toate erau bune deocamdată. Rar se întâmpla ca el, pierzându-și sărita, să spargă ceva ori să o lovească. Nici atunci nu era însă ceartă, fiindcă îl mângâia și îl împăca dânsa pe el.

Niciodată el nu putea să plece de acasă mai nainte de a se fi ales lucrurile într-un fel ori într-altul. Nu putea să-și petreacă în tihnă și știa că va trebui să se întoarcă înainte de vreme.

De asta dată el tot râdea, iar nevastă-sa n-ajunsese încă să plângă, deși tare îi venea s-o facă.

Avea două mari supărări deodată. Ziua trecută, în duminica Floriilor, maica Aegidia, chiar maica Aegidia însăși, a oprit-o, când a ieșit din biserică, și i-a spus — ce rușine! — că Națl stă gură-cască pe la ferestre, ca să dea ochi cu fata Marei.

Atât îi părea de mare lucrul acesta, încât n-a îndrăznit să-i vorbească despre el lui Hubăr, care ținea foarte mult la mănăstire și la maica Aegidia îndeosebi. A stat însă toată după-amiază ziua ea singură închisă în casă și s-a gândit cum și în ce fel să facă băiatului mustrări.

Spre marea ei mirare, spre îngrozirea din ce în ce mai mare a ei însă, băiatul nu s-a întors nici în amurg, nici seara, nici noaptea, ci abia în zorile zilei următoare.

A stat, a așteptat, s-a frământat, s-a gândit și răzgândit și a plâns, cum plâng mumele când își văd copiii porniți pe căi greșite și nu știu cum să-i oprească și să-i întoarcă.

Iară bărbatul ei, tatăl băiatului, om în toată firea, râdea, ba zicea că-i pare bine c-a început și băiatul lui să fie om ca toți oamenii.

Mai putea biata femeie să se stăpânească și să nu i-o spună și cealaltă?

I-a spus-o chiar cu îndărătnicie, ca să-i arate că o să-i treacă și lui pofta de râs.

I-a și trecut. Ce-i drept, păcatul că feciorul lui a căscat gura la ferestre nu-l prea scotea din ale lui. Fetele sunt fete, așa zicea el, ca băieții să alerge după ele. Dar fata era a Marei! Puțin îi pasă! Nu era, la urma urmelor, decât o nebunie de tinerețe la mijloc. Asta vine și trece tot cum a venit, fără ca să știi când și de ce. Un lucru nu putea să-i treacă lui prin gând: că băiatul lui ar putea vreodată să nu fie om cuminte.