Mara - Ioan Slavici

Capitolul 17 - Birtul de la Sararie

Nu trece nimic peste iubirea de mamă!"Și adică ce e ?! își zicea Mara în cele din urmă. Parcă ea nu tot aceeași rămâne?! Câte femei trăiesc în căsnicie fericită fără ca să fie cununate?! Câte se fericesc după ce au făcut un pas greșit?!"

"Mai bine moartă!" zicea odinioară, iar acum se simțea mângâiată când își dădea seama că fata ei nu e cununată cu neamțul. Știa că nu poate să trăiască răzleață; a putut să se ducă, dar nu putea să rămâie,și o aștepta în toate zilele să se întoarcă. De un singur lucru se maitemea și se ruga în toate zilele lui Dumnezeu ca s-o ferească de lucrul acesta, singurul care ar fi putut s-o lege pe Persida pentru toată viața de Națl. O treceau un fel de fiori de moarte când se gândea,lucru foarte firesc, că Persida ar putea să se întoarcă mumă acasă;aici mintea i se oprea în loc; nu mai știa cum s-ar simți, ce ar zice și ce ar face atunci.

De aceea sângele i se opri în vine când, patru zile înainte de Sf. Petru, Trică veni să-i spună, luând-o mai pe departe, că Persida s-a întors de la Viena.

Cum i-ar fi venit, Doamne, să se bucure, și nu îndrăznea. O așteptase singură și nu se îndoia că-l va părăsi pe neamțul care i-a stricat toată viața; iar ea venise tot cu dânsul, ba zicea că n-are niciodată să-l părăsească.

— Nu cumva?... întrebă ea cu inima îndoită.Trică se uită în ochii mumei sale și înțelese întrebarea.

— Nu știu, răspunse el, nu cred, nu mi se pare.

— Și chiar dac-ar fi una ca asta, ba mai ales atunci, grăi Mara luându-și inima în dinți, să-i spui că nu vreau să știu că mi-e fată câtă vreme trăiește cu dânsul: ori eu, ori el!

Persida era greu lovită. Nu, mai aspru nu putea să fie pedepsită; dar așa trebuia să fie, pedeapsa era dreaptă și ea se simțea înălțată de gândul că muma ei este o femeie care nu vrea să-și ierte fata, pe care o știe trăind în căsnicie nebinecuvântată.

Seara ea plângea pe înfundate în culcușul ei. Ea, care nu se abătuse nici pe o clipă din calea cea dreaptă, prea era umilită în fața lumii,prea căzută în gândul semenilor săi, și fire de om avea, de om care,orișicât de fericit ar fi, se simte nenorocit când semenii lui îl prețuiesc mai prejos de ceea ce este.

Ah! De ce nu putea dânsa să spună?! de ce nu putea să ridice de pe inima mumei sale greutatea ce atât de mult o apăsa?!

Gândul acesta o frământa atât de mult, încât la Viena s-a dus fără de știrea soțului său la un avocat, ca să-i ceară sfat.

— Ar fi, o întrebă avocatul, muma d-tale în stare să declare că cununia s-a făcut cu știrea și învoirea ei?

— Nu cred, i-a răspuns atunci.

— Dar dacă ai avea un copil? întrebase iar avocatul.

— Eu cred că da! grăi dânsa.

— Așteaptă dar până atunci, a zis apoi avocatul, căci de voința tatălui, care trăia în vrajbă cu fiul său, nu se ține seama.

Aștepta deci Persida cu însetare și se ruga în toate zilele lui Dumnezeu."Nu mă plâng, Doamne, șopti ea și acum, suspinând din adâncul inimii. Tu știi mai bine cum ai să-mi croiești viața și mi-l vei dărui când tu însuți vei binevoi a-mi lumina și lămuri viața. Al tău are să fie; ție am să ți-l închin: în frica ta am să-l cresc; îndură-te, Doamne,și binecuvântează căsnicia noastră!"

Iar pe când ea se zbătea astfel, el dormea pierdut în somn adânc.Mai norocos decât dânsa, el se întâlnise pe înserate, la casa lui Oancea, cu mumă-sa, care era tot cea veche, duioasă și slabă.