Relatările unui menestrel

Vlad Țepeș

          Odată ce am aflat că Vlad Țepeș era într-adevăr un vampir, coșmarurile legate de el au început să mă bântuie în fiecare noapte. Mi-l imaginam cu colți, metamorfozându-se în lupi sau lilieci, urlând la lună sau zburând prin cotloanele întunecate ale castelului Bran. Așteptam clipă de clipă ca ușa odăii mele să se deschidă și de dincolo de ea să apară el, dornic să-mi străpungă frageda carne și să-mi bea tot sângele, ca până la răsăritul soarelui să fiu doar un cadavru cu o expresie îngrozită și ochii larg deschiși, neputând să-mi găsesc liniștea în abisul de dincolo de acest lucru firav pe care noi îl numim viață. Mereu mă întrebam dacă obișnuia să doarmă într-un cosciug. Probabil era unul din cele mai scumpe, încrustat cu diamante, cu perniță din mătase. Apoi, într-una din zile, am aflat răspunsurile la toate întrebările pe care mi le pusesem în legătură cu el.

          Întâmplarea a făcut ca eu să merg la castelul Bran spre a mă întâlni cu o bună prietenă de-a mea, o domniță de la curte. O chema Ana și era cea mai frumoasă femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Avea părul bălai și cârlionțat, iar rochiile sale întotdeauna erau pompoase și croite de cei mai buni croitori din ținut. Eu aveam straiele murdare din cauza muncilor de pe câmp iar cearcănele mele trădau numeroasele nopți nedormite. După discuția cu aceasta, m-a îndemnat să cobor în pivnița castelului pentru a lua vin pentru ea, dar și puțin pentru familia mea săracă. Am luat o torță și m-am îndreptat cu pași repezi spre întunecimea pivniței. Scările erau reci și umede, iar picioarele mele goale alunecau deseori, făcându-mă să mă sperii de moarte. Nu voiam să-mi găsesc sfârșitul pe treptele unei pivnițe.

          În timp ce căutam butoaiele cu vin, am intrat într-o altă încăpere, slab luminată. Un miros respingător mi-a inundat nările, de parcă pereții erau făcuți din fier vechi, oxidat. Am început să tremur de frică, incontrolabil. Dinții îmi erau încleștați iar palmele îmi transpirau de parcă s-ar fi aflat un izvor într-însele. M-am îndreptat ușor în celălalt colț al odăii pănă ce m-am lovit de un lucru ciudat, tare ca piatra. Parcă ar fi atârnat din tavan. Am apropiat torța de el și mi-am dat seama cu groază că era un picior de cadavru, alb și rece ca gheața. Era înfipt într-o țeapă de lemn, însă nu mai curgea sânge demult prin el, era țeapăn de-a binelea.

          - Câtă plăcere să te am aici, Cristina. Văd că Ana nu a ezitat să te trimită în catacombele mele. Cel puțin nu după ce am răsplătit-o cum se cuvine. Vezi tu, eu nu degeaba mă numesc Vlad Țepeș. Privește în jurul tău, țepușele mele sunt lucrate din lemn de trandafir. Îți plac?

          Nu puteam să mă mișc. Mă simțeam de parcă aș fi fost paralizată. Îi auzeam doar vocea blândă, însă nu puteam să îl văd în întunecime și într-un fel, îmi era frică să aflu.

          - Ți-e frică? Hai, apropie-te, copilă! Doresc să-ți privesc chipul!

          M-am apropiat încetișor, cu ochii închiși. I-am simțit ochii studiindu-mă din cap până-n picioare. Într-un final, mi-am găsit destul curaj încât să-mi deschid ochii. Vlad Țepeș era un bărbat în toată firea, frumos, cu părul lung și negru ca abanosul, cu un zâmbet sincer și ochi blânzi. Mi-a luat mâna și mi-a strâns-o la pieptul său.

          - Ești o femeie frumoasă, să știi. Ai sânge proaspăt, vișiniu, exact ce am nevoie.

          - Sunteți...vampir...

          - Nu, copilă. Nu e adevărat. Eu ofer acest sânge, nu îl beau. Cel ce are nevoie de sânge sălășluiește dedesubtul nostru, într-un loc mai arzător ca focul ce mistuie pădurile. Demonul are nevoie de sânge tânăr.

          Ochii lui au devenit două văpăi ce luminau toate cadavrele trase în țeapă din încăpere. Zâmbetul lui blând s-a transformat într-un rânjet diavolesc. Inelele din aur îi sclipeau în lumina torței, atrăgând atenția asupra ghearelor sale ascuțite.

          - Țeapa din lemn de trandafir străpunge cel mai bine.