Amnesia

Străinul

Amnezie: Pierdere totală sau parțială a memoriei, rezultată dintr-un şoc sau din cauza unor leziuni ale creierului.

Hara ajunse să urască lumina zilei.

Să urască cum mama ei o trezea în fiecare dimineaţa la ora nouă fix, arâtându-i mereu poze cu ea sau alte persoane importante care au fost în viaţa ei, poze în care zâmbea larg, poze când era Jung Hara fără amnezie.

Ura să simtă cum lacrimi îi curg pe obraji fără să-şi dea seama, simţind imediat după mâna caldă a mamei sale, încercând să-i aline durere şi să-i alunge lacrimiile.

"Îţi vei aminti, Hara. Sunt sigură de asta."

Mama fetei încă credea în minuni, ştiind că a ei copilă era prinsă în adunătura de amintiri pe care oricât de mult ar fi vrut să le pună cap la cap, pur şi simplu nu reuşea. Avuse o viaţă destul de plină.

Dându-şi câteva şuviţe de păr la o parte de pe chip, Hara continuă să se uite printre fotografii ca în fiecare dimineaţă din ultimele sale şase luni de viaţă, în care trăise fără a ştii cine este defapt. În fiecare zi poze noi apăreau, mama Harei interzicându-i să vadă o parte din ele.

Răscolind uşor cu degetele pozele în stânga şi dreapta pe patul ei, fata observă chipul îngrijorat al mamei sale cand aceasta atinse o fotografie care era întoarsă cu spatele, pe acesta fiind notată data de 5.11, noiembrie 5.

Degetele femeii îngrijorate atinse marginea pozei, trăgând-o uşor de lângă cele ale fetei, zâmbindu-i scurt.

"Îndeajuns." femeia se grăbi să strângă pozele şi să iasă din cameră după ce îi sărută fruntea protector Harei.

Întrebări nenumărate zăceau ascunse în mintea zăpăcită a fetei cu părul de foc. Unde era tatăl ei? De ce locuiau într-un apartament mediu când mama ei era destul de bogată? De ce unele poze îi erau interzise deşi erau aduse în faţa ei ca o momeală? Oare aceste întrebări îi solicitau mintea îndeajuns încât să o facă să-şi răspundă singură la întrebări şi ca memoriile să-i revină?

Însă în acea situaţie Hara nu mai avea nevoie de prea multe explicaţii. Ea era Jung Hara, studenta care nu îşi recunoştea colegii şi prietenii, fata de care apropiaţii ţineau secret accidentul ei şi fata care trebuia să înveţe din greu pentru a îşi menţine notele bune pe care le avu dintodeauna însă şi pentru a-şi recăpăta amintiirile.

Un lucru era sigur: Hara fusese dintodeauna o fată ambiţioasă şi isteaţă, nu avea să-şi distrugă situaţia şcolară şi notele mari, deşi îi era greu să reţină unele lucruri cu mintea ei buimăcită.

După ce se îmbrăcă în ceva lejer pentru facultate, fata îşi puse haina pe ea şi fularul la gât, luând geanta de pe scaunul biroului şi ieşind din dormitor, uitându-se după mama ei.

Hara o găsi în bucătărie, plină de viaţă pregătind ingredientele pentru cina ce avea să urmeze. Fata ciocănii de câteva ori în perete şi zâmbi uşor, mama ei întorcându-şi ochii săi de migdală spre ea.

"Ai grijă la drum şi când te întorci asigură-te că nu ai uitat să cumperi o sticlă de vin bun. Ia-o pe Siyoon cu tine. Oh, şi să ajungi devreme Hara, astăzi este ziua ta pâna la urmă." fata doar înclină din cap la spusele mamei sale, fiind destul de indiferentă la detaliul care mai demult era sigură că o entuziasma.

Ziua ei? O persoană care nu ştie cine este şi ce a fost..are nevoie cu adevărat de o zi de naştere? Câţi ani împlinea? Dacă mama ei nu îi spunea şi acest detaliu avea să fie neştiut de ea.

Pe douăzeci octombrie, Hara avea să îndeplinească douăzeci de ani. Era ziua ei, trebuia să se simtă specială, însă tot ceea ce simţea era amărăciune.

Amărăciune pentru situaţia în care se afla. Săraca fată fără amintiri. Săraca fată cu amnezie.

Realiză că era prea prinsă în gândurile ei doar când autobuzul puse o frână bruscă, făcând-o să se încline în faţă, speriată fiind de impactul ce avea să urmeze, al capului ei cu geamul autobuzului.

Însă aşa ceva nu se întâmplă. O mână fermă o prinse de după talie, trăgându-i corpul în spate înainte să-şi îndepărteze lent mâna de pe talia ei.

Întorcându-şi rapid capul şi corpul spre salvatorul ei, ochii săi intrară în contact cu unii mari şi inocenţi ca de căprioară, culorea lor fiind de un căprui închis, aproape negrii ca ai fetei.

"Eşti în regulă?" vocea băiatului se auzi, răsunând în mintea lui Hara, un ciudat impuls neliniştiind-o. Hara clipi de câteva ori şi se încruntă vizibil, cuvintele spuse de băiat dându-i o durere de cap, lăsându-şi brusc privirea în jos pentru a îşi ascunde inconfortul.

Cuvintele spune de băiat nu erau cuvinte importante, doar întrebări despre condiţia ei în acel moment, daca se lovise, la ce se gândea de fusese atât de neatentă, băiatul spunându-şi la un moment dat şi numele care suna mult prea cunoscut pentru ea.

Un singur cuvânt spus de băiat îi atrase atenţia, acela fiind pronunţat când fata îşi ridică cu totul atenţia şi chipul spre el, văzând cât de şocat era băiatul cu ochii de căprioară când o recunoscu.

"H..Hara?" strângând cu putere din ochi pentru câteva secunde, fata încercă să analizele din nou toate cuvintele spuse de băiat în ultimele minute încercând să-şi aducă aminte numele cu, care acesta se prezentă..

"Lu..Luhan?" cuvintele îi ieşiră fără voia ei printre buze, fata observând zâmbetul larg care apăru pe chipul angelic al băiatului.

"Îmi pare bine să te revăd, Hara." Hara se uită confuză pe geam, mărind ochii când văzu că era pe cale să îşi rateze staţia.

"Eu trebuie să cobor." aruncând o ultimă privire spre băiat, fata coborâ din autobuz, lăsându-l pe Luhan confuz deasemenea la rândul lui, privirea lui urmărind-o pe Hara în timp ce autobuzul se îndepărta.

Confuz pentru că fata care stătu lângă el preţ de câteva minute nu era Hara pe care el o cunoştea mai bine ca oricine. Nu era fata pe care o iubii cu toată fiinţa lui, nu era fata care îi frânse inima. Nu mai era aceiaşi persoană care l-ar fi îmbrăţişat când afla că venise în Seul din Beijing pentru afaceriile sale sau doar ca să îi facă ei o vizită. 

Kris avea dreptate deşi el nu crezu şi negă să creadă că Hara fusese pierdută pe veci.

Jung Hara chiar dispăruse, odată cu veselia, zâmbetul ei larg şi afecţiunea de care dădea întodeauna dovadă.