Tot ce imi amintesc despre acest oras este faptul ca aici visele nu devin niciodata realitate. Am plecat de aici pe vremea cand eram copil. Aveam doar 17 ani. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este ca mergeam prin parc seara.Totul era pustiu. Asta e cea mai profunda amintire de cand m-am mutat aici. Am trait 17 ani in acest oras linistit si neinsemnat. Era chiar langa Capitala desi eu nu mai fusesem niciodata acolo pana acum.
In seara aceea cand ma plimbam singura prin parc am auzit un planset de copil. Nu stiam de unde vine dar am hotarat sa aflu ce se intampla. Pe o banca ascunsa in spatele unui bloc statea o copila plangand in hohote.
- Ce se intampla ,am intrebat-o eu?
- Nimic,nu conteaza , lasa-ma singura!
- Haide, spune-mi. Te pot ajuta cu ceva?
- Nu...nimeni nu poate!
- Cum te numesti?
- Mia, raspunse ea cu o voce tremuranda.
- Poti veni la mine sa vorbim. Te pot ajuta dar trebuie sa comunici.
- Bine..
Am mers cu micuta acasa. Parintii mei erau plecati timp de o saptamana si eu stateam singura. Am pregatit niste ceai si ne-am asezat in sufragerie sa vorbim desi pe drum imi spusese toata povestea ei . Mi-a spus ca parintii ei sunt divortati si ea sta la mama ei de cand tatal a inceput sa bea si sa o bata in fiecare noapte. Mi-a povestit cum trebuie sa stea treaza pana tarziu sa aiba grija de fratele ei mai mic in timp ce mama ei lucreaza la un restaurant pe tura de noapte ,iar tatal ei se intoarce le 3-4 dimineata beat pregatindu-si cureaua pentru dureroasele lovituri primate de mama si fiica. Mi-a spus ca a avut un prieten care a parasit-o cand a vazut ce viata are. Viata ei era ruinata desi avea doar 14 ani. Mi-am dat seama ca o cunosc dinnainte sa o vad plangand in parc. O cunosc de cand s-a nascut. Sta in blocul de vizavi de liceu si iesea mereu afara sa se joace cu copii in fata blocului. O vedeam pe geam cum se joaca in timp ce eu stateam la orele plictisitoare. Dar acum nu mai era copila zurlie si zburdalnica de atunici, nu se mai bucura la cel mai marunt lucru, nu mai zambea atat de des, nu mai iesea afara sa se joace cu prietenii ei, prieteni pe care acum nu ii mai are, desi a trecut doar un an de atunci. Cat de multe se pot schimba intr-un an!
Stateam pe canapea si o ascultam cum imi povesteste toata viata ei cand dintr-o data ochii imi cad pe mana ei fragila ,unde maneca hanoracului ponosit lasa se se vada cateva taieturi.
- Scuze,dar ce ai patit la mana?
- Oh, astea...nimic,nu-I nimic,sunt doar niste taieturi...
- Dar de ce faci asta , o intreb eu curioasa.
- O durere trece cu o alta durere.
Raspunsul ei m-a socat! Exact asa gandeam si eu cand eram de varsta ei. Ceva timp camera s-a scufundat in liniste. Ma gandeam ce sa ii spun sa nu o ranesc si mai rau. Intr-un final am spus cu o voce tremuranda
- Stii asa gandeam si eu cand eram de varsta ta...
- Cum asa?
- Eh..am trecut si eu prin multe cand eram mica..
- Imi poti spune? Ai incredere..
- Si parintii mei sunt divortati..dar asta a fost cu mult inainte, eram foarte mica. Prima mea iubire m-a dezamagit, tata era departe de mine la fel si prietena mea cea mai buna..mi-a fost greu. Si eu ma taiam dar am realizat ca nu e bines a iti faci rau singur si constient.
- Dar eu imi fac mereu rau constient, atat psihic cat si fizic..
- Cum!?
- Da, m-am obisnuit, la inceput doare dar dupa te obisnuiesti..devine ca un drog..o dependent de care nu poti sa te lasi.
