File din poveste [ACTUALIZĂRI RARE]

Îndrăzneala unui rege

Notă:
Pentru reproducerea acestei povestiri ori a unui fragment din aceasta este nevoie de acordul scris al autoarei și de citare corespunzătoare, întrucât textul a fost publicat în numărul III al seriei Autentic, Călătoria vieții – vol. 1, coordonată de conf. univ. Patricia L. Runcan (Editura de Vest, Timișoara, 2022).

*

Se spune că trăia odată un rege care a ajuns atât de puternic, încât toate celelalte naţiuni ale lumii îi erau supuse. Împăraţi, regi şi domnitori din toate colţurile pământului veneau periodic în împărăţia sa pentru a-i pune la picioare darurile lor de bunăvoie şi pentru a plăti birurile cerute. În fiecare zi, regele mânca cele mai alese bucate şi se îmbrăca în haine scumpe, cusute cu fire de aur curat. Avea o soţie ca raza soarelui – o regină atât de frumoasă încât prin ţările păgâne se spunea că ar fi o zeiţă, astfel că toţi ceilalţi guvernatori îl invidiau pentru norocul său. Ducea regele o viaţă... ca în Paradis!

De la un moment dat însă, a început să i se urce la cap şi, în scurt timp, a devenit atât de arogant înât a ajuns să se creadă atotputernic şi invincibil. Dar toate ca toate, până într-o zi. Ce i-a trecut regelui prin cap – că dacă va reuşi să Îl învingă şi pe Dumnezeu, atunci va deveni el însuşi regele întregului Univers, stăpânind astfel chiar şi peste aştrii şi planete.

Au încercat sfetnicii să îl convingă să renunţe, a încercat regina să îl înduplece – el nu. Una şi bună – el merge să-L provoace pe Dumnezeu la un duel.

Şi s-a dus regele la o mănăstire vestită şi, fără să îngenuncheze înaintea Altarului, fără să îşi plece capul măcar, a rostit plin de aroganţă:

- Dumnezeule, am venit să Te provoc la luptă. Să demonstrăm lumii cine dintre noi e mai puternic. Dar am să-Ţi propun ceva – fie ca acest duel să nu aibă loc nici pe uscat, fiind teritoriul meu, dar nici în văzduh, fiind locul tău de domnie. Eu zic să alegem marea, întrucât ea nu se află nici pe uscat, nici în văzduh.

Şi regele dădu să plece, dar, se întoarse încă o data, şi repetă – parcă pentru a fi sigur că Dumnezeu a luat aminte la cuvintele sale:

- Am vorbit serios, să ştii! Te aştept pe mare!

Şi, după pregătiri îndelungate, s-a pornit regele, în sunet de fanfară, cu mare alai, în călătoria sa cu o destinaţie încă nesigură. Şi-au călătorit o lună, au călătorit două luni, au supravieţuit diverselor peripeţii pe care orice corabie le întâlneşte în drumul său şi, într-un final, au ajuns într-un loc în care, oriunde priveai, nu vedeai decât apă şi iar apă. Acolo, regele a hotărât că este locul potrivit pentru a-L invoca pe Dumnezeu.

- O, Tu, Stăpân al Universului, coboară-Te şi apără-Ţi onoarea! rosti el îngâmfat, apoi, văzând că nu primeşte un răspuns imediat, adăugă zeflemitor: Asta, desigur, dacă nu Te temi cumva de un rege muritor!

Dar Dumnezeu nu s-a lăsat impresionat de aroganţa regelui – ştia că simpla Lui prezenţă l-ar ucide. A decis în schimb să îi dea o lecţie – lui, şi oamenilor care erau ce el.

- Ca să Mă cobor să lupt cu tine, trebuie întâi să-Mi dovedeşti că eşti capabil de aşa ceva, i-a răspuns El din ceruri. Şi i-a trimis un roi de ţânţari. Când mergea, când stătea, când se hrănea, când se odihnea – ţânţarii erau pretutindeni în jurul regelui.

În primele zile, acesta a rezistat cu stoicism în faţa insectelor sâcâitoare care erau pe urmele lui peste tot şi mereu, însă mai apoi l-a cuprins disperarea şi, în mânia lui, I-a strigat lui Dumnezeu:

- Eşti un laş, să ştii! Sau eşti pur şi simplu incapabil să lupţi? De ce mi-ai trimis insectele astea nenorocite? Coboară Tu însuţi şi luptă ca un adevărat Dumnezeu ce spui că eşti!

În continuare însă, Dumnezeu a decis să îl cruţe de moarte şi nu i-a luat în seamă cererea. În zilele ce au urmat, regele, tot mai frustrat din cauza ţânţarilor ce nu-i mai dădeau pace, a continuat să-L insulte pe Dumnezeu, în ciuda sfaturilor supuşilor săi de a se linişti.

- Cum să mă potolesc? îi întreba. Simt că înnebunesc cu toţi ţânţarii aceştia pe capul meu! Nici să respir nu pot de ei!

- Poate Măria Ta ar trebui să renunţe la această luptă pentru supremaţie şi să se întoarcă împreună cu slujitorii să la Palat, sugerase unul dintre marinari.

- Tu să taci! se răstise regele furios. Cum m-aş putea întoarce acasă ca un învins? Tot respectul de care beneficiez acum...! În plus, cine eşti tu să-mi dai mie sfaturi?!

Şi uite aşa au trecut multe zile – pline de compasine din partea oamenilor din corabie pentru regele lor şi de necaz pentru cel care se crezuse capabil să lupte cu Însuşi Dumnezeu, dar pe care îl aduseseră în pragul nebuniei... nişte ţânţari. Căpitanul corabiei şi marinarii începuseră să-I spună, pe bună dreptate, că ar fi cazul să se întoarcă pe uscat, întrucât începea deja sezonul furtunilor şi ar fi riscat să nu se mai întoarcă niciodată acasă, dar regele refuza să le asculte sfaturile. Însă o dată, după încercări multiple de a-i explica riscurile la care se expuneau dacă mai stăteau fie şi numai o singură zi pe mare, văzând că regele nu mai era în stare să judece limpede lucrurile, supuşii săi hotărâră de comun acord că cel mai bine ar fi fost ca, în ciuda împotrivirilor regelui, să revină pe uscat.

Ceea ce şi făcură.

Ajunşi din nou acasă, supuşii încercară să masheze adevărul. Însă atunci când, din motive încă secrete, în locul regelui fu numit urcat pe tron fiul acestuia, lumea începu să emită tot felul de premise şi, într-un final, se află adevărul în legătură cu cel care fusese primul rege ce stăpânise peste întreaga lume – arogantul conducător plecase pentru a se lupta cu Dumnezeu, însă în drumul său fusese răpus de nişte ţânţari!

*****

Nota Autorului:

Bună tuturor! Ştiu că n-am mai postat de mult timp la cartea asta, pentru că iniţial îmi propusesem să o selectez ca "Finalizată", dar mi-am amintit recent de câteva povestioare pe care le-aş putea posta aici, aşa că m-am răzgândit.

Legat de istorioara de mai sus, presupun că aţi înţeles cu toţii care e morala, deci nu cred că mai e cazul să o menţionez :)