Crezi, faci, distrugi, creezi din nou, cam asta e cercul amestecat de regrete si amprente de care nu poti sa evadezi nici daca zbori si zbieri in acelasi timp, el tot te urmareste.
Unii sunt scriitori care fumeaza mult, altii sunt fumatori care scriu in exces ca mine. Gandeste-te la o imagine a unei lumi paralele unde fiecare detaliu e exact opusul a ce iti imaginezi tu, unde nimic nu e cum ar trebui sa fie, poate acolo e locul meu definitiv.
Ascultand un beat, analizandu-l, canalizandu-mi tot ce e mai profund in el, doar atunci simt ca de fapt rup bucati din minele inimii mele sub orice forma ca sa ii dau viata pentru ca eu nu stiu sa merg decat inainte.
Stanga, dreapta sau inapoi, n-am auzit de asa ceva. Nu prea stau in corpul meu incomod, intotdeauna ma transpun in alti insi dar nu fac decat sa raman cu un fior care nu mai trece. Ma sperie ce au majoritatea in craniu, adica un creier subred ce le impiedica pe asa zise-le "brute" sa sa faca ceva bun, folositor.
Ma gandeam sa fac ceva imposibil de usor ca zapada arzatoare depusa pe parul de aceeasi culoare, caruntirea fiind cauzata de apasarea pe spiritul deja aplatizat de presa pseudo-adevarului iesit la suprafata subteranului.
Majoritatea se dau drept nu stiu cine sau nu stiu ce, stau inghesuiti dupa numere ascunse ca telefoanele furate, te atrag ca THC-ul inhalat de substanta cenusie, oferindu-ti diverse motive false ca sa iti taie din maini si picioare, sa nu mai poti sa fii capabil sa iti versi visele in cupele tale cu vointa si ambitie varsandu-le intr-ale lor, trezindu-te cu ele aruncate si spulberate in abis. Sau cum ii mai spun eu, nucleul plin de magma al Terrei, foc de care incerc sa il traversez si sa imi recuperez visele inapoi chiar daca asta ma va costa scheletul si carnea.
Sufletul, sau ceea ce nu se poate vedea, nu se va arde in ceea ce se poate vedea. Sufletul se vede cu sufletul, ca realitatea cu adevarul. Sufletul va arde in focurile infernului, in ceea ce se nu se vede cu simplul glob ce contine umoare apoasa.
Daca iadul e foc spiritual atunci eu sunt infern brut si real. De ce? Deoarece doar eu ma consider atat de descreierat si dus cu toate incat sa imi doresc sa imi fac viata un iad si sa imi erupa nervii dintr-odata din cauza prejudecatilor si criticilor, fiindca sunt fortat sa expir otrava prin astfel de medii.
Unii zic ca nu e de vina viata, ci doar saracia si lipsa de multe. Nu vreau sa fiu inteles, e mai bine sa ma impac doar eu cu ideea de a descifra nimicuri decat sa dau batai de cap multimii, sau intr-un alt cuvant, unui nimeni. Sunt totusi retardisme mintale, sau stari compulsive ale vremii, deci pot sa ma fut in ele oricand inima doreste sa ucida...
Sentimente. A ucide pe cineva nu e o oportunitate, la asta se pricepe creierul, el e o arma, folosita corect ajuta inima sa se vindece de vifor, folosita gresit, ei bine, nu te mai ajuta cu nimic si ajungi sa o urasti...nu creierul, ci persoana ta infecta. E adevarat, sunt rece ca un examen picat la scoala vietii. Cea normala nu m-a ajutat sa imi formez o idee si sa imi fac un principiu despre ea in general ca sa pot sa zic: "Wow, m-a luminat, mi-a deachis mintea, mi-a dezvoltat capacitati de zici ca imi fortez neuronii a zece capete".
Imi bag toata pula in minciuna voastra. Imi pare rau ca am crezut, dar nu imi pare rau ca m-am trezit. Daca as face texte pentru a atrage lumea, mi-as pierde echilibrul o data cu moralul care e deja sub pamant.
